Nicolae Badilescu
     

MIODRAG MILIN

 

TIMISOARA ÎN REVOLUTIE SI DUPA

– fragment –

 

 

„Sa-i mai privim o data în ochi pe cei ce au tras în noi“

 

      Nicolae Badilescu (scriitor, membru al conducerii FDR):     „Duminica, 17 decembrie, pe la ora 16, am plecat la casa lui Tökés, unde erau adunati mai multi enoriasi. Am aflat ca masa mare a nemultumitilor se grupase în Piata Operei.

      Am pornit într-acolo. Era multa lume, fara o organizare precisa. La un moment dat a izbucnit incendiul la blanarie. A venit o masina a pompierilor, a stins focul. Începuse sa se lase noaptea. La adapostul acesteia, ne-am apropiat mai mult de Catedrala.

      Din senin a aparut un sir de militari desfasurati, cu armele în pozitie de tragere. În spatele celor cu uniforme kaki, s-a aratat un al doilea sir, mai rar, de militari în uniforme albastre, cu casti albe.

Nu ne imaginam ca s-ar putea sa traga. Distanta dintre lume si soldati se micsora vertiginos. Oamenii au pasit fara frica spre lantul de tragatori. Pe neasteptate, au luat pozitie de tragere si-au început sa traga, foc cu foc. Ne-am uitat buimaci unii spre altii. Ma aflam pe trecerea de pietoni dintre „Capitol“ si Catedrala. Langa mine a cazut un tanar. I-am spus sa nu se isterizeze, ca “nu e timpul”. Credeam ca simuleaza. M-am aplecat asupra lui. M-am patat de sange. Am strigat atunci militarilor: “Voi sunteti nebuni, trageti?!” Au mai tras o rafala. Am fugit spre spatele Catedralei, prin parc. Acolo debarcasera deja alti militari, adusi pe doua cai, de pe podurile Maria si Mihai Viteazul. Încercau sa încercuiasca masa de oameni. Am trecut de unul singur printre ei: mi-au dat pace. Aveau, probabil ordin sa retina grupuri. Am intrat în Bega. Trecand prin apa, am ajuns acasa ud leoarca.

       M-am gandit instinctiv ca nu puteam învinge decat daca vom avea si noi arme, precum cei de la putere. M-am schimbat si am pornit din nou, de data asta spre magazinul “Bega”. Pe acolo se vedeau snopuri de trasoare. Am ajuns în spatele celor care trageau. Trecuse miezul noptii. Erau trei cuiburi de tragatori, pititi în spatele ceasului floral; trageau de zor.

       Aveam asupra mea un cutit. M-am ascuns într-un boschet. Voiam sa bag cutitul în cel mai apropiat. Cand ma pregateam sa-l lovesc, a fulgerat si s-a pornit brusc o ploaie torentiala. Soldatul m-a zarit, dar a fost împiedicat de ploaie sa ma urmareasca. A tras o rafala fara sa nimereasca. În timp ce unii trageau, altii au deschis cu baioneta niste cutii metalice. Cand s-au retras, am constatat ca mancasera conserve de fasole. M-am gandit în ce hal de mizerie e armata daca în asemenea momente simteau nevoie sa se bucure de o mancare de fasole. Am adunat apoi cutiile de carton în care fusese tinuta munitia. Numai în acel loc, am socotit dupa ambalaj aruncat, se trasesera aproximativ 3.600 de cartuse.

       Luni a fost vreme mohorata si o atmosfera depresiva dupa evenimentele sangeroase de duminica. În mine se instaurase o stare apasatoare, de înfrangere. În Piata Libertatii, între magazinul Gostat si primaria veche, în ciuda ploii, mai erau urme de sange. În zona  dinte Piata Libertatii si Traian, era întesat peste tot de armata si de civili înarmati. Ne-am dus la Catedrala. Fiecare dintre noi traia aceeasi depresiune: “Daca ieri n-am reusit, cand eram furiosi si siguri, nu se poate acum.” Ne-am dus mai mult asa, ca sa-i mai privim o data în ochi pe cei ce trasesera în noi. Militari ne-au evacuat din Piata Operei. Înspre Parcul Central era o masa densa. Un grup de ofiteri a oprit la coltul dinspre parc. S-a iscat o altercatie între demonstranti si acel grup de militari. Un ofiter a azvarlit o grenada spre noi. Era o grenada lacrimogena ale carei ramasite le-am recuperat si le pastrez si astazi.

      Marti pe la ora pranzului ma aflam în Piata Iosefin, în fata podului ELBA. Dintr-un ARO au coborat trei militari. Dupa scurte, pareau ofiteri, desi aveau haine fara însemne de grad. Ne-au cerut sa ne îndepartam. S-a angajat si un gen de dialog. Unul a întrebat: “Ce vreti? De ce nu plecati?” Am spus zambind: “Libertate!” O femeie s-a implicat în discutie: “Copiii nostri sunt dincolo, în fabrica. Spre ei sunt îndreptate armele. Cum sa stam noi linistiti?”

      La aceasta, ofiterul a scos pistolul si a tras, nimerind-o în cap. Femeia a murit pe loc. Al doilea glont a trecut pe langa mine. Orificiile gloantelor sunt, poate, si azi în ferestrele halei din piata, dinspre pod. Aceasta s-a petrecut pe la ora 13.

La scurt timp, sa fi trecut o jumatate de ora, un tanar (îi ziceau Titi) îmbracat într-o scurta neagra de stofa a aparut tinand în brate o fetita de vreo doi anisori. Cand a vazut ca poarta fabricii e blocata de militari (respectiv de un TAB) , i-a cerut unei femei sa tina copilul. S-a dus spre pod, a adunat si a aprins niste ambalaje de carton, a luat apoi niste anvelope de cauciuc abandonate pe mal si le-a aruncat peste rugul în flacari. A sarit apoi într-un tractor, l-a împins jos pe tractorist si a tras vehiculul deasupra rugului. Apoi a tasnit spre o autoutilitara COMTIM, aflata langa poarta fabricii. L-a bruscat pe sofer, confiscand-i cheile. A venit cu autoutilitara, apropiind-o de tractorul care deja ardea. Curand si aceasta a fost cuprinsa de flacari. În apropiere, un tractor cu doua remorci cu gogonele facea aprovizionarea la unitatea Gostat. Titi a urcat pe acoperisul gheretei de langa hala. De acolo a sarit direct în cabina tractoristului, pe care l-a îndepartat. A luat tractorul cu remorci si a manevrat în asa fel încat a blocat podul. A intervenit atunci un TAB care a deschis foc de intimidare. Întreaga suflare din piata s-a risipit care încotro. Ne-am refugiat sub o poarta din strada Vacarescu. Am stat cateva minute. Între timp au aparut alte doua amfibii. Strada Vacarescu a fost blocata între cinematograful “Arta” si Clinica de Psihiatrie.

      Seara, în jurul orei 22, am plecat cu vecinul meu Lazar pentru a vedea evolutia evenimentelor din Iosefin. În statii – nimeni. Întreaga suflare a Timisoarei parea stinsa. Dispozitivul armatei fusese dislocat. Vehiculele arse de pe pod au fost ridicate. Nici tipenie de om. Doar gogonele risipite. Se instaurase o liniste apasatoare.

 

 

 

 

 

 

TITUS SUCIU

LUMA BUNA A BALCONULUI

 

MARTURIA PRIMULUI POET ROMAN CARE A VORBIT DIN BALCONUL OPEREI DIN TIMISOARA

 

 

      Badilescu Nicolae s-a nascut la 11 aprilie 1937, în Ghimpati, judetul Giurgiu. Parintii, Ion si Tarsita, sunt decedati. Are trei frati: Ilie I. Badilescu, profesor titular la Catedra de chimie organica a Universitatii din Montreal, Canada (a parasit tara în 1979, dupa un conflict în legatura cu acordarea titlului de doctor sotiei dictatorului), Florin Badilescu, inginer chimist militar, decedat în 1990, avansat post-mortem la gradul de general, si Gheorghe Badilescu, meteorolog, seful statiei Meteo din Iasi.

Badilescu Nicolae urmeaza scoala elementara în Ghimpati, liceul la Bucuresti, Facultatea de Medicina – studii însa nefinalizate – din Timisoara.

      A fost cercetator stiintific la Institutul Agronomic din Timisoara, unde a condus revista „Agraria“ (din 1969), apoi „Forum studentesc“ (din 1972 pana în 1976).

Publica primele poezii în 1967 în revista „Familia“, debutand editorial în 1978 cu volumul „Mersul pe mare“ dupa care îi apar urmatoarele carti: Albastru absolut, Albade, Iarba fara memorie si Zar.

       Actualmente este patronul firmei „Laverta“.

      16 Decembrie

Caderea zidului Berlinului si revolutia din Cehoslovacia au avut darul sa ma faca sa sper ca Marele Moment nu era departe nici pentru noi. De aceea ascultam toate posturile straine în limba romana, urmaream emisiunile televiziunii jugoslave, purtam discutii interminabile cu prietenii, meditam de unul singur pana îmi pleznea capul. Ce mai, gandeam ori vorbeam despre situatia noastra, stii tu cum se zice, 24 ore din 24! O sa-ti spun ceva ce, poate înainte de revolutie, din punct de vedere material, am dus-o bine. Am stiut sa fac si atunci un ban, iar pachetele din strainatate de la fratele meu si de la o foarte buna prietena a Adei, fiica mea, ne-au permis sa traim fara griji. Si atunci, vei zice, sau vor zice persoanele obisnuite sa se opreasca la primul gand sugerat de starea de lucruri puse în discutie, daca ai dus-o bine, de ce… Raspunsul nu e greu de dat. Indivizii care se descurca în viata sunt, într-o analiza nu prea elaborata, totusi destul de sugestiva, de doua categorii: cei fara simtul masurii si cei pe care confortul material nu-i împiedica sa priveasca în jur. Fac parte din a doua categorie. Am citit o multime de carti, am meditat asupra existentei noastre îndelung, am o experienta de viata bogata; deci am opinii, convingeri. Ba si solutii pentru sistemul social în care s-ar fi cuvenit sa traim. Numai ca toate acestea trebuiau sa zaca în mine daca nu voiam sa… întelegi tu ce vreau sa spun. Or eu m-am simtit, de cand am început sa înteleg cat de cat rosturile acestei lumi, om al secolului nostru, nu al sistemului social de dinaintea revolutiei! Adica doream sa-mi traiesc viata, nu sa îmi duc jugul de azi pe maine!

       Asa se explica aversiunea mea fata de fostul dictator, iar de moarte nu ma tem. Stii ce i-am zis în 20 decembrie domnului profesor Pamfil cand am plecat spre întreprinderile din Calea Buziasului? Ma duc sa-i aduc aici pe toti ori sa mor!

        Despre L. Tökés auzisem mai de mult, de la un prieten. Acesta îmi spusese ca stia – asculta radio Budapesta – ca Tökés furnizase BBC-ului niste documente obtinute de la o biserica din Sighisoara prin care era atestata existenta feudelor maghiare pe teritoriul Ardealului înaintea celor ale lui Gelu. Fireste, statul roman, prin persoanele împuternicite, informeaza BBC-ul despre falsitatea documentelor. Iar cazul, pentru ca omul era preot, a trecut de la Securitate la Episcopatul reformat. Masura Forului episcopal? Mutarea disciplinara la o parohie de pe langa Zalau. Tökés refuza, urmeaza o noua somatie, aceeasi atitudine. Atunci cazul e deferit judecatoriei. Situatia lui Tökés nu m-a framantat deloc. Daca viata lui ar fi depins de un gest de-al meu, nu l-as fi facut niciodata. Îl aveam la stomac. Si-l am si acum. Pentru minciunile sfruntate furnizate BBC-ului n-o sa-l iert niciodata. Si daca tot am ajuns aici, nu-ti ascund faptul ca „am la stomac“ înca o persoana. O mare „patrioata“ – îmi scapa numele, dar da-o dracului! – care, ajunsa cine stie cum în Occident, zicea, decreta, dupa evenimentele din Germania si Cehoslovacia, ca nu avea rost sa se astepte la ceva din partea romanilor pentru ca „mamaliga nu explodeaza niciodata“. Doamne, Doamne, ce-as mai fi „explodat-o“ daca as fi pus mana pe ea, mai ales dupa fantastica noapte de saisprezece spre saptesprezece decembrie, ca noapte ca aceea nu a cunoscut Europa de mult!

Deci cam acesta „eram“ eu în zilele acelea, un fel de „bomba“ ce plutea pe valuri, gata sa explodeze din clipa în clipa. Întelegi ce vreau sa spun: cautam un prilej sa fac sa explodeze mamaliga!

       Dar sa ne întoarcem la ziua de saisprezece. Am fost prin preajma bisericii reformate de pe la orele paisprezece. Stii ce as putea zice ca am facut atunci acolo? Scandal ca toata lumea si un fel de prospectare. Sa ma explic. Se stie, de altfel, si din prima ta carte despre revolutie ca, încet-încet, multimea a iesit din atitudinea pasiva a enoriasilor protestanti. În prima faza, cate un strigat: vrem aia, vrem aia. Or starea aceasta era exact aceea care trebuia sa ne fi stapanit daca voiam sa „începem ceva“. În consecinta, am facut si eu cat am putut ca lumea sa „înnebuneasca“: înjuram în stanga, în dreapta, mai strigam cate o lozinca, îi îndemnam pe cei din jur sa-si verse naduful. Asta pe de o parte. Pentru ca de la un timp am început sa ma gandesc la modul în care s-ar fi cazut sa actionam în continuare. Ce stiam eu atunci despre o miscare de mase? Ca revolutia este un moment în care se pulverizeaza o ordine; în care se abandoneaza o Lege! Numai ca daca în locul acestora nu se „pune“ nimic, sacrificiile sunt zadarnice. De aceea, în clipa în care mi-am dat seama ca trecuseram suficienti insi peste pragul fricii, am început sa caut prin multime insi cu care sa punem la punct un program, o platforma, ma rog, „ceva“ ce sa ne orienteze în continuare, pentru ca furia multimii sa aduca schimbarea dorita.

Daca e sa vorbim despre „graficul“ evenimentelor, e momentul sa facem precizari esentiale. Eu zic ca revolutia nu a pornit de la biserica reformata, ci din Piata Maria! Cat timp s-a stat sub geamurile locuintei pastorului se poate vorbi de o atitudine de solidaritate. Ma refer la comportamentul multimii. Oamenii ramaneau acolo voind sa împiedice Puterea sa sanctioneze un semen de-al lor. Vei spune însa ca acolo s-au strigat lozinci. E adevarat. Dar si mai adevarat este ca de pe atunci nu se mai statea acolo pentru Tökés! Starea de spirit era deja alta.

      Înmugurise, ce mai, daduse în parg gandul ca puteam lua, în fine, pe cineva de gat. Fac acum o paranteza. Tipul asta, Tökés, a avut în momentele acelea posibilitatea de a deveni erou national. Nimeni nu a avut o ocazie asemanatoare, numai ca insul nu era „croit“ pentru un asemenea destin. Deci sa ne fie clar: cand s-a strigat prima lozinca nu mai eram în „defensiva“, nu se mai statea acolo pentru a-l proteja pe preot. Prima lozinca a fost de fapt „primul strigat de lupta“! Si a mai fost ceva, daca e sa spunem lucrurilor pe nume: a fost o invitatie. Cand s-a strigat pentru prima data „vrem caldura“, ne gaseam în starea de a merge sa o obtinem, si oamenii îl invitau pe Tökés sa se aseze în frunte pentru a-l urma pana acolo unde îl gaseau pe ala pe care sa-l fortam sa ne dea caldura aceea blestemata! Dar, se stie, insul n-a fost în stare sa simta ce sansa îi oferea Viata – eu, nu pot sa trec faptul sub tacere, nu muream de dragul de a-l vedea pe Tökés conducandu-ne, dar atunci el era oricum cea mai potrivita persoana sa faca acest lucru – de cate ori a aparut la fereastra a folosit aceleasi cuvinte, „Mergeti acasa! Sotia e însarcinata, e obosita, are nevoie de liniste, mergeti la casele voastre!…“ Care a fost reactia noastra? L-am abandonat! Daca si-a refuzat un rol pe care Întamplarea i-l oferea, l-am sanctionat prompt: am plecat într-adevar. Dar nu acasa, ci sa cerem cui trebuia aia si aia si aia! În fond, Tökés a fost sanctionat de mai multe ori. Prima data atunci, în saisprezece decembrie, în jurul orelor saptesprezece, cand am parasit locul din fata bisericii reformate regrupandu-ne în statia Maria, unde ne-am gasit liderii printre noi însine; a doua oara la primele alegeri parlamentare, cand nu a obtinut suficiente voturi pentru a fi ales; dupa aceea si la urmatoarele, insul fiind de altfel tot mai putin agreat pentru ca prin orice interventie pe probleme politice se „descalifica“.

      Dar sa ne întoarcem la evenimente. Asa cum am zis, de acolo am plecat „sa luam pe cineva de gat“. Nu am avut atata minte încat sa mergem împreuna. S-au format trei coloane, una a luat-o spre Platforma Buzias, alta spre catedrala, ultima spre Piata Küttl. M-am nimerit în ultima dintre ele. Aveam sa aflu mai tarziu ca grupul nostru a fost cel mai agresiv.

       O sa-ti spun acum cateva cuvinte despre un erou. Despre un adevarat erou. Dar înainte o sa fac o mica paranteza. Cu tot respectul pentru DURERE, eu nu-i consider eroi pe toti cei care au fost împuscati în zilele si noptile acelea. Pe acestia îi împart în doua categorii: victime si eroi. Capul plecat pentru toti. Dar ONOAREA si RECUNOSTINTA, celor din urma. Pentru ca exista si asemenea cazuri: persoane care, auzind ce se întampla afara, au coborat sa-si strige copiii si, din întamplare, au fost împuscati. Asemenea situatii nu impun termenul. Erou e acela care a determinat macar o persoana sa strige lozinci, sa arunce cu pietre în taburi si tancuri, sa sara pe vreun tun de apa pentru a-l neutraliza. Ei bine, o sa-ti spun cateva cuvinte despre un asemenea erou. Din pacate, nu-i stiu numele, nu am idee unde lucreaza, nu pot spune cine e. Îi cunosc doar prenumele. Am auzit cum l-a strigat cineva: Titi. E vorba de un tanar de vreo 25 de ani, cu par de culoare deschisa, îmbracat cu o geaca si pantaloni negri si care, desi avea în brate o fetita, a fost sufletul grupului nostru. Asta da erou, chiar daca nu a fost împuscat” Întamplarea a facut sa ne întalnim si în 19 decembrie, în preajma Elbei. Era si atunci cu fetita în brate si s-a comportat cu acelasi curaj, ori nesabuinta, zi-i cum vrei.

       Grupul nostru a fost cel mai activ, pe Bulevardul Tineretii am spart toate vitrinele. Nu oameni ca Titi le-au spart! – bunaoara la libraria Sadoveanu, geamul a fost facut tandari de un ins care l-a lovit pe sub brat cu ceva dur, poate cu un revolver, dar atunci nu am dat faptului nici o importanta –, dar oricum s-au desfasurat lucrurile, manevrele acelea au favorizat evenimentele din zilele urmatoare.

       Din pacate, n-am fost în stare decat sa spargem vitrinele acelea. Adica nu m-am putut lega de nici unul dintre ei, nimeni nu a simtit ce voiam, deci asta este, dupa ce am ajuns la capatul bulevardului ne-am cam împrastiat.

 

       17 decembrie

       M-am întors acasa cu un trofeu. Si cu un imens regret. Sticla de la semaforul din preajma Politehnicii era sparta si, nu stiu de ce, am luat becul. E acasa, în vitrina, si-l privesc des cu nostalgie.

Care e regretul? Ca n-am fost în stare sa facem mai mult. Dar ce-ar fi trebuit sa facem?… Si asa am adormit, framantat de întrebarea asta, sperand ca a doua zi, daca aveam sa ne strangem din nou…

      Am iesit din casa pe la zece dimineata. M-au scos valurile de vuiete ce veneau dinspre Complexul Studentesc. M-am alaturat grupului si, nu insist, traseul se cunoaste. Flacarile ce-au cuprins masinile pompierilor si un birou al Consiliului Judetean m-au extaziat. Eu aveam însa preocuparea mea, cautam pe cineva, pe mai multi, stii de ce, deci am intrat în vorba cu fel de fel de insi. Dar nu m-am putut lega nici de data asta de nimeni. De acolo am apucat-o spre catedrala.

       Pe trepte lume multa, mai toti tineri, într-o stare de spirit excelenta. M-am oprit, am intrat printre ei; ma rog, lozinci, discutii aprinse si iar lozinci. M-am simtit extraordinar. Se contura tot mai ferm convingerea ca sosise momentul, ca prin ceea ce faceam îl pregateam din toate punctele de vedere. Am fost acolo si cand au început sa arda cele doua magazine din centru si cand au venit pompierii – pe unul dintre ei îl chema Taranu, am retinut numele pentru ca l-a pronuntat un militar. „Pe cine? Pe tov. Maior Taranu?“ – si tot acolo ma gaseam si cand au început sa se apropie, dinspre Opera, pe cele doua laturi ale Centrului, grupele de militari, cu arme în maini, care au deschis focul.

        Nu m-am speriat la primele împuscaturi. Am si avut o reactie pe care mi-o imput. Cand, la o rafala, un tanar a cazut si a început sa se vaite, eu, crezand ca adolescentul „juca“ scena ranirii, l-am repezit cu „Hai, termina cu prostiile, ca n-ai haz deloc!“ si m-am îndreptat spre el sa-l linistesc. Dar cand am vazut sange… si militarii se tot apropiau, si rafalele se repetau, ce sa fac, am strigat inconstient „Salvarea!“. Spre surprinderea mea, minunea s-a întamplat, a aparut într-adevar o Salvare, de parca ar fi stat dupa colt si…Ma rog tanarului i s-a acordat primul ajutor, nu m-am aflat pe acolo numai eu, au fost în preajma lui si altii, deci odata faza aceasta încheiata am început sa ma gandesc la pielea mea, la modul în care sa scap de „capusele“ alora ce se tot apropiau. Dar cum s-o fi facut, din moment ce pe cele doua poduri, cel de langa Regionala C.F.R. si Mihai Viteazul, se gaseau taburi, iar din spate împuscaturile se apropiau tot mai mult? Si nu am gasit altceva decat… „salt înainte“, adica am sarit în Bega – noroc ca era atat de cald – iesind pe langa Flora.

        Acasa, îti dai seama, ai mei: „Ce ai patit?“, „Pai voi stiti ce se întampla afara?“. Si în timp ce m-am schimbat, le-am raspuns la o mie de întrebari. De la un moment dat însa, mecanic, pentru ca-mi încoltise în minte un gand teribil. Daca astia trageau, însemna ca se ajunsese la situatia „care pe care“! Si gandul a tot „crescut“, uneori ma… „palea“ luciditatea si îmi dadeam seama ca era un gand nebun, dar revolta ma gatuia. „Adica cum, astia trag în noi ca în sobolani?“ Pai dupa cat si cum ma agitasem în zilele precedente, nu se putea sa nu fiu pe vreo lista, asa ca soarta-mi era pecetluita; pornisera cu împuscaturi voind sa ne linisteasca, pentru ca dupa aceea… Si, cum nu concep sa mor ca un prost, dupa miezul noptii am iesit din casa înarmat cu un cutit de taiat porcii!

         La Continental se tragea intens, am pornit-o de aceea înspre hotel. Sa-ti precizez locul în care m-am oprit: parcarea din spatele magazinului Bega. Acolo se gaseau un tanc si trei mitaliere. M-am apropiat – poate ca ai dreptate, daca vrei consemneaza si gestul tau de; dar ai fost nebun de-a binelea! – de tragatorul plasat la cea mai mica distanta de parc si, stand dupa o tufa, am asteptat momentul potrivit pentru a-l lichida si a-i lua arma. Daca as fi reusit, i-as fi împuscat pe ceilalti doi militari, pe orice soldat, pe orice tip cu ochii albastri, pana cand…

Mi-a fost dat atunci sa traiesc un episod pe care n-o sa-l uit nicicand. Mitraliorii trageau înspre bulevard, deci eu ma aflam în spatele lor. Nu stiu cat timp am asteptat acolo. Ceea ce m-a determinat sa cred ca sosise momentul propice a fost ploaia. Ploaia aceea, ti-amintesti, care a venit ca un fel de izbavire. Deci, la un moment dat, am început sa ma apropii de el, cu cutitul pregatit. Bine, nu te repeta, nici eu nu pretind ca am fost în toate mintile. Deci m-am apropiat, dar n-am apucat sa ma folosesc de cutit. Cand eram la vreo trei metri de el, am încremenit. M-a surprins un fulger. Ca stii, a plouat si a fulgerat ca vara. Cand a fulgerat s-a întors, poate vazandu-mi umbra, poate din cauza vreunui zgomot produs de mine. Si pret de o clipita, de vreo cateva secunde, nu stiu, ne-am privit ochii în ochi. Ce-am citit eu pe chipul lui?… Tinerete, naivitate, uimire… Cu un salt as fi fost pe el, dar n-am reusit sa-l fac. În acest timp ar fi putut si el întoarce arma dar, desigur, nici pe chipul meu nu se sesizase ceva ce i-ar fi putut trezi ura. Si-atunci, dupa acel „dialog vizual“ nemaipomenit, m-am aruncat înapoi în tufa – cunosti locul, e o denivelare de vreun metru jumatate – sperand sa scap desi eram dstul de convins ca vreun glont… Nu a tras dupa mine. Nu stiu de ce, dar n-a tras. Cu toate astea mi-am continuat drumul tarandu-ma înca mult timp, pana cand m-am simtit în afara oricarui pericol.

Ajuns acasa, n-am putut adormi. Nu m-am putut linisti. Ochii aceia, ce citisem eu în ei…

         Din casa am iesit pe la orele zece. Am luat-o înspre catedrala, pe Savinesti, K. Marx. Aici, blocand accesul în Piata Libertatii, un cordon de militari. A, am uitat sa-ti spun ca ma întalnisem si eram cu Nicolae Secosan de la Radio Timisoara, si cu fiica-sa. El poate depune marturie ca tot ce voi zice reflecta realitatea. Apropriindu-ma de cordon, le-am strigat militarilor, printre altele: „Nu va e rusine sa ridicati armele spre oameni? Voi nu va dati seama ca ceea ce facem este si spre binele vostru?…“, ma rog, cam asa ceva. N-am obtinut nimic, fireste. Nici nu m-am asteptat. Si mi-am continuat drumul de unul singur, despartindu-ma de Secosan. Stii unde m-am dus de acolo? La locul „faptei“. Ma napadisera niste stari aparte si nu m-am putut abtine. Ca sa întelegi mai bine, o sa-ti amintesc o imagine pe care o am în minte; cea a unui stadion în a doua zi dupa un mare meci. Toate astea dupa nebunia din ziua precedenta. Ei bine, privind locul acela nu mi-am putut împiedica o strangere de inima: urme de tanc, resturi de paine, conserve de fasole taiate cu baioneta… Si cu cateva ore în urma, acolo s-ar fi putut produce un omor. Ori mai multe… N-am plecat cu mana goala. Am gasit un cartus, l-am luat, îl am acasa… Si-as mai fi luat ceva. O conserva din acelea cu resturi de fasole. Zic ca as fi luat-o, dar…

       De acolo am mers acasa. N-am mai vrut sa ies. Am dormit aproape tot timpul, recuperand ceva din ceea ce pierdusem în ultimele doua nopti.

 

       19 Decembrie

       Ce-am facut în nouasprezece?… O sa-ti relatez cate ceva ce nu trebuie uitat niciodata. Eram în oras. Umblam prin locuri în care „trebuia“ sa se întample ceva. Pe la pranz ma gaseam în apropiere de Elba, în preajma podului dintre întreprindere si piata. Noi eram vreo doua, poate trei sute de insi, în fata halelor, înspre Elba. În fata, podul si întreprinderea. Ce ma adusese acolo? Zvonul ca la Elba se declansase greva. Pai o astfel de veste m-ar fi scos din casa si daca s-ar fi anuntat ca orasul e împanzit de taburi.

       Ca era ceva adevar la mijloc nu încapea nici o îndoiala din moment ce si podul din dreptul Elbei si cel din fata Fabricii de tigari erau blocate cu cate doua taburi si doua camioane. Noi eram de nu stiu cat timp în „dialog“ cu militarii; adica strigam lozinci, îi „ocaram“. Pe la orele 14, asa cred, a aparut un IMS, din care au coborat doi ofiteri. Nu aveau gradele pe umeri, dar e sigur ca erau ofiteri. Tipii s-au îndreptat spre noi. Si atunci, asa, departe de a fi banuit ce avea sa se întample, a fost împuscata o femeie. Unul dintre ofiteri, arogant si plin de sine, ni s-a adresat ca unor copii ce-au intrat într-o gradina cu capsuni. Am raspuns mai multi, dar o femeie a pasit în fata si ne-a acoperit pe toti strigand: „Ce vrem? Vrem libertate!“. Vorbe la care ofiterul a scos revolverul si a tras trei cartuse. Unul dintre ele a perforat o fereastra, acum nu se mai vede nimic, geamul a fost înlocuit, deci a tras ca într-o tinta, cu sange rece, chiar cu placere. Nu stiam ce avea sa urmeze. N-ar fi fost exclus sa le fi ordonat si taburilor sa intre în actiune, de aceea ne-am împrastiat. Eram cu un amic, cu Lazar Croitoru. Am apucat totusi sa vedem ca pe femeie a luat-o o Dacie, dupa care am fugit spre celalalt colt al pietei.

         Dar spaima nu m-a tinut mult timp departe de pod. De data asta eram însotit de domnul Weinerth Erwin, cadru didactic la Scoala generala nr. 23. Iar acolo, la pod, aveam sa reîntalnesc înca o cunostinta: pe vechiul nostru amic Titi, cel de care ti-am vorbit cu putin timp în urma. Era tot cu fetita. S-a comportat si de data asta cu un curaj nebun. La un moment dat, probabil nemultumit de ceea ce se petrecea acolo, a dat fetita unei femei, dupa care a tasnit spre pod. Decorul era oarecum altul decat cel de la pranz. De partea noastra, în stanga si dreapta podului, se gaseau si acum cele doua taburi, camioanele disparusera; tot pe acolo se mai gasea însa si un tractor cu remorca si un jeep, dincolo de pod stationand o autoutilitara. Tasnind dintre noi, Titi a pus mana pe o anvelopa de masina – nu am vazut de unde a luat-o, habar n-am cum a dat de ea – i-a dat foc, apoi a sarit pe scaunul tractoristului, conducandu-l, cu tot cu remorca, pana la anvelopa aceea în flacari. În continuare fugind si dupa autoutilitara si aducand-o si pe aceasta peste flacari, dupa ce l-a dat la o parte pe sofer. Toate astea le-a facut incredibil de repede, asa ca as putea spune ca ne-am „trezit“ cu utilajele acelea în flacari de parca am fi avut în fata ochilor un dispozitiv cu doua clisee si acum se trecuse la al doilea dintre ele. Din aceasta cauza, nu am avut nici o reactie nici noi, nici militarii din taburi, primele vorbe rostindu-se doar dupa ce flacarile au cuprins remorca si autoutilitara si tractorul. Cineva a zis: „De ce ai facut asta, nenorocitule? Ca tot noi, astia, amarati…“. I-au raspuns mai multi, am intervenit si eu: „Lasa, omule, e bine asa, ca poate vedea astfel si cretinul de la Bucuresti ca ne-a ajuns cutitul la os si ca nu mai avem de gand sa rabdam nici o clipa!“

       Nu la mult timp dupa aceea, am fost nevoiti sa fugim din nou. A aparut o masina a pompierilor si, parca încurajati, militarii din taburi au deschis focul. Am fugit mai mult în patru labe, dar aveam altceva de facut?

        Ajungand pe Vacarescu, am urcat, cu Erwin, la domnul profesor Pamfil. N-am apucat sa vorbim însa prea mult pentru ca a venit domnul doctor Lazarescu. „Masina albastra din fata Policlinicii e a dvs.?“, m-a întrebat dansul, „Mergeti si mutati-o, pentru ca e un tab la cinema, altul în fata la noi si riscati sa v-o striveasca“. Între cele doua institutii, perpendicular pe sosea, un cordon de militari cu fetele înspre piata, în spatele lor doua taburi si un civil cu automat. Masina mea se gasea într-adevar langa un tab. Nu ne-a împiedicat nimeni sa urcam în ea.

Cand am ajuns la sensul giratoriu de pe 6 Martie, trebuind sa cedez trecerea, m-am trezit la geam cu un barbat de vreo 45 de ani. Un tip bine facut, sigur pe el, calm, care mi-a spus ca era colonel de securitate si vroia sa-l duc la Garnizoana. Dupa ce a urcat, a adaugat: „Circulati fara sa respectati semnele. Spuneti-mi de asemenea cum vreti sa va platesc, cu bonuri de benzina ori cu bani. Dar va rog sa mariti viteza“; „Trebuie sa-i las mai întai pe domnul profesor în Piata Balcescu, vorbim dupa aceea“.

N-a facut nici un comentariu, am ajuns în piata, domnul profesor a coborat, dupa care am apucat spre centru, eu fiind în acelasi timp si iritat si curios pana unde avea sa mearga securistul cu tupeu. La primul cordon de militari, pe Savinesti, am fost nevoit sa opresc, pasagerul meu s-a legitimat, militarii s-au dat la o parte; aceeasi manevra si pe K.Marx, si iata-ne la Garnizoana. Colonelul m-a rugat sa-l astept, el a intrat, eu am ramas în masina – asta se întampla între orele saptesprezece si optsprezece, retin ora pentru ca a trebuit sa aprind farurile –, omul a revenit destul de repede, nu stiu ce a facut înauntru, si de acolo am luat-o spre gara pe Savinesti, prin fata Primariei, prin dreptul Electromotorului. Doar la gara mi-a mai vorbit, întrebandu-ma daca vroiam bani ori benzina. Cum ti-am spus, tipul fiind prea plin de sine, m-a facut sa mocnesc tot timpul. Asa ca de data aceea i-am raspuns fara nici un menajament: „Dupa felul în care am fost oprit, o discutie pe aceasta tema este inutila. Nu am nevoie nici de banii nici de benzina dumitale!“. Tipul nu s-a formalizat deloc, a întors spatele si a plecat.

       Ajuns acasa, n-am mai iesit, eu, fiica-mea si sotia spunandu-ne tot ceea ce ni s-a întamplat, tot ceea ce am auzit de la unii, de la atii.

 

       20 decembrie

       Pe la orele noua ma gaseam în cabinetul domnului profesor Pamfil, împreuna cu domnul doctor Draghici. Cei doi discutau, dar vehiculau informatii auzite, nu participasera la evenimente nici unul. De altfel, domnul Pamfil i-a si spus: „Daca vrei sa stii ce s-a întamplat, întreaba-l pe Badilescu, pentru ca asta a fost mai peste tot“. Discutia nu-mi placea, ma stapanea o neliniste înnebunitoare, simteam ca în ziua aceea trebuia sa se petreaca în oras altceva, si de aceea m-am hotarat sa plec. „Unde mergi?“ m-a întrebat domnul profesor Pamfil. „În calea Buziasului“. „De ce?“, „Ca sa-i aduc pe toti în centru! Ma duc sa-i aduc, ori sa mor!“

       Am mers direct la A.E.M., cautandu-l pe Lazar Croitoru, cel cu care am vazut cum a fost împuscata femeia pe podul de langa ELBA. Salariati peste tot, nu se lucra, atmosfera... Ce mai, simteam ca atat trebuia, chibritul, si explozia s-ar fi produs. Cineva m-a întrebat cam rastit: „Dar ce vreti cu el?”. Între Electrotimis si AEM se circula în voie, prin preajma nici un militar ori militian. I-am raspuns cu acelasi ton, si tot cu o întrebare: „Pai voi nu vedeti ca la Electrotimis oamenii se pregatesc sa iasa? Ce faceti? Ramaneti pe mai departe în curte?”. Si pentru ca alaturi era un grup de tineri, m-am legat de ei: „Si voi, ca voi aveti alt sange, ce faceti? Iesiti ori nu?”. „Iesim”, mi-a întors-o oarecum ofuscat unul, „O sa iasa toata lumea!”.

       Asa a si fost, peste vreo jumatate de ora coloana s-a format, cei de la I.O.R „au facut jocurile” fara nici un complex, cand au aparut în sensul giratoriu oamenii, au deschis portile si au iesit cu totii, eu mi-am intrat în rol, adica am pus mana pe primul steag din preajma si am decupat stema cu dintii – lasasem masina în parcare, de fapt nici nu m-am gandit la ea – dupa care am intrat în suvoi. Stii cum s-a format coloana, cat de mare a fost, nu insist, o sa îti spun ca de cate ori vedeam un steag trimiteam cate un tanar sa mi-l aduca pentru a-i rupe stema, ajungand astfel pana la urma sa rup cu dintii optzeci si sase de steme!

        La viaduct, în fata Facultatii de Constructii, eu si un grup de tineri am vrut sa-i asteptam pe cei de la Electrobanat si I.R.A. Am si trimis pe unul dintre ei în directia respectiva, dar initiativa a fost inutila, oamenii erau pe drum.

       Presupunand ca la Primarie se gaseau forte de represiune, am dat din coate pana cand am ajuns în primul rand. Un ofiter ori subofiter, nu mai retin, s-a desprins dintre militari încercand sa ne opreasca: „Stati, militarii sunt înarmati, am ordin sa nu las sa treaca nici o persoana!”. Au izbucnit strigate, lozinci, fel de fel de raspunsuri, printre care si al meu: „Asa cum voi va exercitati o îndatorire, asa ne execitam si noi dreptul de a manifesta pasnic! E un drept democratic, constitutional, cred ca stii acest lucru”. O stia, n-o stia, treaba lui, fapt este ca s-a întos la subordonati si a dat comanda: „Arma jos si dati-va la o parte!”, „Nu asa”, am intervenit eu, „sa intre în hol la cinema, ca nu vrem ca maine-poimaine sa se spuna ca am agresat ostasii, care, asa cum ziceti, îsi fac datoria împuscand poporul”.

        Nu-ti descriu entuziasmul declansat cand i-am vazut pe militari... în vitrina! Dar sa trecem mai departe, Dupa cativa pasi, la colt, pe Savinesti, alt sir de militari. Iar pe langa zidul Primariei granicieri, baieti tineri, aproape copii. M-a apropiat , am încercat sa intru în dialog cu ei. „Mai baieti, mai copii, ce faceti voi aici? Sunt sigur ca n-ati mancat de mult. Nemernicul va tine flamanzi cerandu-va sa îndreptati armele înspre noi, asa-i? Dar ce facem noi este pentru toata lumea. E si pentru voi.” Si unuia dintre ei i-am pus o suta de lei în bluzon, adaugandu-i: „Luati-va niste biscuiti, ca pentru descreieratul de la Bucuresti nu merita sa stati flamanzi!”.

        Gestul a dat roade, au procedat la fel si alti demonstranti, granicieri nu ne-au creat nici o probleama.

Vazand taburile, mi-a trecut prin cap o idee... spune-i cum vrei, traznaia, geniala, treaba ta, zicandu-mi ca ar fi fost extraordinar pentru moralul oamenilor sa intram în Piata Operei pe un tab, cu un tab în frunte. Asa ca am urcat pe unul dintre ele începand tratative în acest sens. Fac precizarea ca taburile erau de la U.M. 01233 Buzias, retin numele celor cu care am vorbit: locotenentul major Ardelean T., locotenent Craiu Daniel, plutonier Catea Vasile, plutonier Ion Viorel, plutonier Moraru Vasile, plutonier Dumitru Ion, plutonier adjutant Martin M.

        Cred ca prima întrebare a fost asa: „Cate cartuse aveti aici, baieti?”, „Trei mii”, „În regula, atunci aflati ca noi suntem 300.000! Deci cred ca cel mai bun lucru ar fi sa veniti cu noi în Piata Operei”. Nimerisem pe tabul lui Ardelean, care mi-a spus: „As veni, domnule, dar la mine nu merge stanga.”, „ Nu e nimic, trage dreapta si spune-i colegului sa vina el cu noi”. Omul s-a conformat, asa ca am ajuns deci pe tabul condus de plutonierul adjutant Martin M. în Piata Operei. A, un amanunt, ca am si aceasta întamplare în amintire. În pozitia în care ma nimerisem trebuia sa ma tin de teava, si tot miscandu-mi degetele am dat de ceva ce se desuruba. Si daca s-a putut desface acel obiect, l-am luat. Adica am scos si mi-am pus în buzunar ascunzatorul de flacari!

          Si înca o secventa din aceste momente. În colt, la fostul aprozar din piata, un tip cu un polaroid – barbat la vreo patruzeci de ani, slabut, cu un chip deschis, zambitor, îmbracat în ceva cenusiu – a declansat aparatul si ne-a facut o fotografie. Peste cateva momente ne-a oferit-o. Mi-a placut, tabul arata superb, încarcat ciorchine de nebuni, nebuni superbi, da-mi voie sa spun asa, repet, poza mi-a placut, am dat-o unui tanar de langa mine – douazeci de ani, presupun student, statura mijlocie, slabut – , plutoierul adjutant a cerut-o si el prins de altele, am uitat de forografie. Mi-am amintit de ea cand am coborat , l-am întrebat pe tanar unde era, nu stia nici el, atunci i-am dat numarul de telefon, 11170, spunandu-i ca voiam si eu o copie, el a promis ca o va cere de la militari, i-am spus ca era bine, nu mai aveam rabdare, m-am repezit glont în Opera dupa ce am eliberat taburile de tineri, asa cum îi si promisesem locotenentului major Ardelean.

La intrarea de pe Marasesti, poarta era închisa, în spatele ei, doamna Zamfir, pe atunci directoarea teatrului. „Ce se întampla, domnule Badilescu?”a întrebat ea. Doamne, cum mai clocoteam. „O sa vedeti imediat – era douasprezece si sapte minute, retin ora pentru ca ochii mi-au cazut pe ceas în timp ce aveam mana pe poarta – si dumneavoastra si partidul dumneavoastra ce se întampla. Deschide-ti usa!”. Ea mi-a raspuns cu amabilitate, ba mi-a si dat pe cineva care sa ma conduca pana sus.

Persoanele pe care le-am vazut acolo au fost: Chis Ioan, Fortuna Lorin, Iordache Claudiu. Deci eu am fost al patrulea. A , mai era si domnul Bledea, care se ocupa cu statia de amplificare.

Cand statia a devenit functionabila, am iesit pe balcon. Primul a vorbit Fortuna, spunand aproximativ aceste cuvinte: „Din acest moment, la Timisoara a luat fiinta prima organizatie politica, Frontul Democrat Roman, care se opune sistemului comunist si dictaturii ceausiste!”.

        Fortuna a prezentat apoi si cateva puncte din viitorul program al F.D.R. lupta împotriva regimului ceausist, împotriva comunismului, instaurarea unui sistem social-politic în care drepturile fundamentale ale omului sa fie respectate etc.

Dupa Fortuna a vorbit Chis, apoi Iordache, eu fiind al patrulea. Mi-amintesc ca am zis, find într-adevar impresionat de acest aspect, urmatoarele: „Va multumesc pentru modul civilizat în care ati stiut sa va aratati ura si dispretul fata de Ceausescu si oamenii lui, va multumesc pentru modul demn în care ati stiut sa pasiti în randul popoarelor civilizate ale Europei”, dupa care am mobilizat oamenii cu cateva lozinci.

         De ce am zis acele prime vorbe? În timp ce au vorbit ceilalti, eu am privit piata si, repet, am ramas frapat de modul civilizat în care oamenii se apropiau de Opera. Nu a intrat în spatiile verzi nimeni, nu a fost calcata nici o floare. Or o multime care nu e în stare sa calce flori ar fi putut sparge vitrine?

Si as mai spune ceva despre acest „climat”. Dupa aceea am aflat ca jos, în piata, era verificat orice recipient, bauturile alcoolice fiind varsate fara nici un comentariu.

         O sa-ti precizez cateva initiative de-ale mele, rugandu-te sa retii ca propuneri au avut multi, mai toti cei ce-au urcat în balcon, de acestea din urma fiindu-mi însa mult mai greu sa ma ocup.

O prima idee lansata de mine a fost sa inventam printre noi reprezentanti ai minoritatilor. S-au prezentat un sarb si o unguroaica, nici un neamt, din pacate si cei doi insi fiind prezente sterse, care de altfel au si disparut dintre noi destul de repede.

Fortuna a avut alta idee: sa urce reprezentanti ai întreprinderilor. Au aparut din fericire în acest mod colegi care s-au implicat cu adevarat în activitatea ce-a urmat. Amintesc dintre acestia doar trei nume, au fost mai multi, recunosc, dar... Cei trei au fost: Traistaru Maria, Munteanu Mihaela, Ciura Alexandru.

        Curand am sintit nevoia de organizare. Eu am lansat termenul de Comitet, lui Fortuna nu i-a placut, a propus altul, Consiliu, a ramas acesta. Iata deci primul Consiliu al revolutiei, care a fost constituit în jurul orelor patrusprezece: Fortuna – presedinte, Chis si Iordache – vicepresedinti, Badilescu si Traistaru Maria – secretari. Deci acesta este primul, el nesuferind modificari pana joi, tot ceea ce s-a întamplat pana atunci fiind coordonat de el.

       Mai tarziu, dat ti-o spun acum sa nu uit, vazand ca Dascalescu întarzia, am lansat rugamintea sa se aduca ceai, îmbracaminte groasa, fiind hotarati sa stam acolo si noaptea, pana cand totusi va veni. Ba mai mult, asteptandu-l, am rugat oamenii sa elibereze un spatiu prin fata Modexului, ca primul-ministru sa poata veni fara nici o problema. Si oamenii s-au conformat, acel culoar ramanand liber nici nu stiu cate ore.

       Am sa îti relatez o secventa nostima, pe care n-o s-o uitam toti care am fost acolo. Nu mai retin la care dintre interventiile mele, am simtit ca Fortuna m-a privit tot timpul. În fine m-am oprit, i-am întins microfonul. Langa el se gasea o fata. O tanara de 16–17 ani. Pe care, învaluind-o cu un zambet patern, a întrebat-o: „Dar ce-i cu tine aici, copile?”, ”Sunt liceana si cred ca si elevii trebuie sa participe la revolutie, domnule” i-a raspuns fata fara sa se fi intimidat, dupa care s-a adresat multimii cu îndrazneala si siguranta, eu redandu-ti din ceea ce a spus ea doar cuvintele cu care s-a adresat surorii ei: „Tu du-te acasa si spuneti mamii ca eu raman aici, du-te sa stai cu ea, ca sa aveti grija una de cealalta!”. Vezi, si acum îmi tremura vocea. Dar sa-ti spun despre cine e vorba: fata noastra din primul Consiliu, Traistaru Maria!

          Un moment de spaima am trait atunci cand nu mai stiu cine ne-a facut sa ne gandim la ai nostri. Ne-am privit livizi. Securitatea, pentru ca nu era mare lucru sa ne afle adresele, ne-ar fi putut ridica familiile, ca apoi sa ne santajeze. Cu toate acestea, nu am parasit foaierul. Am rugat pe cei de jos, daca ma cunostea cineva, sa mearga la mine. Serviciul acesta mi l-a facut un tanar din Giarmata Vii, Sandu Dorel. S-a dus acasa cu un steag a carui stema o decupasem cu dintii, l-a aratat a lor mei, le-a spus ca eu aveam sa raman în continuare la Opera, pe ei sfatuindu-i în schimb sa plece pe la prieteni ca sa nu fie gasiti în cazul ca s-ar opera arestari. Asa au si facut: Ada cu ginerele si nepotul au mers la nasii lor, familia Nicolici, sotia la familia Popescu, de pe strada Paciurea.

           Ei bine, stiti ce am simtit la un moment dat? Nevoia de personalitati. Oamenii nu urmeaza insi necunoscuti. Or, din pacate pentru noi, cum pana atunci nu ne ilustraseram nici unul în politica, pentru cei de jos eram niste ilustri anonimi. Hai sa-ti dezvalui o observatie: nici unul dintre noi nu a dominat multimea! Oamenii strigau lozincile pe care le stii, doua trei minute ne ascultau, dar, dintr-un colt ori altul, se lansa o noua lozinca si atunci tu, cel de la microfon, desi ai fi vrut sa spui altceva, strigai lozinca respectiva. Si situatia se repeta la alte doua-trei minute. Mereu, mereu! Adica nici unul dintre noi nu a reusit sa domine oamenii din piata în asa fel încat sa spuna tot ceea ce-si propusese fara a fi fost întrerupt de cine stie cate ori.

De aceea am început sa lansam nume de „rezonanta“. Recunosc, si nu sunt mandru deloc, ca am fost unul dintre cei ce au rostit pentru prima oara numele lui Iliescu, al lui Carpan. Si multa vreme am amagit multimea spunand ca Dascalescu avea sa vina acolo. În fond ar fi fost normal. Noi ne-am bazat pe un rationament: „Timisoara“ aici era, nu la Judet, deci era firesc ca Puterea sa ne caute aici pentru a vedea ce vrem! Primele informatii despre echipa guvernamentala ni le-a adus Eustatiu Cornel, în jurul orelor saisprezece. Ne-a spus ca Dascalescu era la prefectura si ca cei de acolo au încercat sa intre în dialog cu el. Numai ca primul ministru s-a dovedit incapabil sa înteleaga situatia din oras. Cornel mi-a facut o impresie buna, se angrenase în revolutia timisoreana cu trup si suflet, încerca sa raspunda oricarei întrebari; noi însa îl sufocam punandu-i prea multe dintr-o data, vorbeam nici nu stiu cati în acelasi timp, iar el… Asta pe de o parte, pentru ca, desi îl bombardam si eu cu nedumeririle mele, într-un colt al creierului îmi puneam întrebari mie însumi: „Acolo sunt vreo zece mii de timisoreni, aici peste doua sute de mii… O fi realizat Dascalescu dimensiunea reala a miscarii din orasul nostru?…“

           Si pentru ca nu reuseam sa-mi dau raspunsuri la aceste întrebari, m-am hotarat sa „iau taurul de coarne“. Prima data am zis ca trebuia sa mearga cineva acolo. Sugestia a fost acceptata. Atunci: „Cine dintre noi e dispus sa mearga la Judet?“. Nu s-a repezit nimeni. În sinea mea am fost multumit. Vei vedea de ce. Pentru ca eu voiam sa fac acest drum indiferent de ceea ce ar fi urmat. Membrii Consiliului au fost de acord, am luat platforma-program si dupa ce am anuntat toate acestea la microfon, adica faptul ca mergem sa-l aducem pe Dascalescu, am coborat. Pana am ajuns jos s-a format un grup de cateva sute de tineri, care voiau sa ma însoteasca; printre acestia se gasea si nora generalului Puiu. Puiu Tita s-a repezit la mine si mi-a confirmat ca Dascalescu era la Judet. Ieremia, regizorul, fiind de fata, a contrazis-o: „Fugi de-aici, duduie, Dascalescu nu e în Timisoara, de ce îl prostesti pe om si…“ „Va rog nu va amestecati în discutie“, l-a repezit ea foarte sigura pe sine, „pentru ca stiu ce spun“. Am crezut-o, noi suntem cunostinte vechi, prieteni buni.

Am plecat spre Consiliu însotit de vreo patru sute de tineri, care îsi luasera în serios rolul de aparatori ai vietii mele. „Nu va fie teama“, îmi spuneau, „chiar daca ar trage, gloantele vor trece întai prin noi“. Ce mai, au fost formidabili, m-au condus pe mijlocul strazii pentru ca, se explicau ei, daca ar fi fost militieni ori securisti, sa nu se apropie de mine nici unul. Si asa, încadrat de ei, am mers pe Alba-Iulia, prin Piata Libertatii, pe 1 Mai, pe linia tramvaiului prin fata Continentalului si a Postei.

       La Judet, lume multa. „Faceti loc!“, au început sa strige tinerii, „Dati-va la o parte, vine domnul Badilescu“. Ma rog, excese juvenile, sper sa nici nu le consemnezi.

        La intrare, un militian care comunica cu cei de sus printr-un militar, a deschis gemuletul, baietii l-au anuntat „cine venea“, ni s-a spus sa asteptam. Stand acolo am facut cunostinta cu Curutiu. M-a întrebat cum ma numesc. „Dar mai bine scrieti-va numele aici“. „De ce?“, „Stiu eu de ce. O sa vi-l strigam din doua în doua minute. Acum întelegeti de ce?“ M-am conformat, n-am putut sa scriu în picioare, am scris pe genunchi.

        În fine, a venit un ofiter, el m-a însotit pe scari, m-a introdus în sala. Daca nu cumva încurc situatiile, în încapere se gaseau: Dascalescu – în costum de culoare bleumarin ori albastru, cu cravata, tinuta lui contrastand flagrant cu a mea, el fiind ras, mirosind frumos, eu aparand acolo transpirat, avand pe mine un pulover pe gat –, Bolog, Balan, Pacoste, Matei, Coman, Florea, Sabaila Adela, Savu Ioan si poate si altii, pe care însa nu mi-i reamintesc, restul fiind securisti.

        Dintre cei veniti de la Opera am urcat doar eu. Cand am deschis usa, Dascalescu era în fata biroului, Matei si Pacoste în spatele primului-ministru. Intrand, m-am gandit întai la „ai mei“. Adica am iesit pe balcon si luand portavoce, m-am adresat celor cu care venisem spunandu-le ca totul era în regula, ca urma sa încep discutia cu omul lui Ceausescu. A, am facut si o promisiune: ma angajasem sa le comunic rezultatele înainte de a fi parasit cladirea.

         Primului-ministru m-am prezentat astfel: „Sunt Nicolae Badilescu, scriitor din Timisoara. În acest moment reprezint pe cei doua sute de mii de oameni care va asteapta în Piata Operei de la orele patrusprezece“. Era înca ziua, nu începuse sa se întunece. „Nu va fie teama“ l-am asigurat în continuare. „Va garantam securitatea si pe traseu si la Opera“. Tipul a reactionat cu violenta, cerandu-mi sa-mi retrag cuvintele. I-am raspuns fara nici un complex: „Nu e momentul sa va formalizati. Nici momentul, nici cazul. Faceti cum doriti, eu mi-am îndeplinit însarcinarea. V-am spus ceea ce trebuia sa va aduc la cunostinta. Aici – si am scos ciorna dupa platforma noastra – aveti doleantele noastre. Ale tuturor timisorenilor!“.

        La cateva din întrebarile pe care mi le pusesem în gand în timp ce-i ascultasem pe Eustatiu, mi-am raspuns atunci. Din fericire, favorabil. Dascalescu avea în fata o hartie. Mi-am aruncat ochii pe ea, dupa care i-am spus: „Domnule ministru, îmi dau seama ca cei de aici v-au impus aceleasi conditii. Cu toate acestea, insist sa veniti la Opera pentru a va afirma public intentia de a demisiona“.

         Cum sa-mi fi raspuns cu amabilitate? Dar celelalte propozitii nici nu le-am luat în seama, m-am legat doar de raspunsul prin care a vrut sa ma expedieze: „Eu nu mai spun nimic, nu mai dau raspuns nici unei întrebari. Ramane sa ascultam cuvantul presedintelui“. „Dar nu vreti sa întelegeti ca pentru noi Ceausescu nu mai exista?“ am izbucnit eu. „El este eventual presedintele ori seful dumneavoastra, nu al nostru. Si asa stand lucrurile, alternativa de a va anunta public hotararea de a demisiona trebuie sa o priviti ca pe o propunere generoasa, pe care v-o ofera Timisoara!“

        Îti dai seama cum a primit aceste cuvinte. Bolog ma urmarise de-a dreptul blocat. Cand „nu mai putea“, apleca privirea. Dar cu toate ca fierbea, n-a îndraznit sa faca nici un comentariu.

Întelegand ca nu mai avem ce face în Consiliu, i-am zis: „Domnule Dascalescu, deoarece nu binevoiti sa veniti la Opera, îmi iau libertatea de a transmite celor de acolo parerea mea despre primul-ministru al tarii!“. Si cu asta am trantit usa si am iesit.

       Marturisesc, eram mandru de felul în care ma comportasem, dar gandul ca „sarisem peste cal“ nu-mi era deloc strain. Adica m-am asteptat sa ma opreasca, sa ma lege, ma rog, sa ma faca sa dispar pe cine stie unde, din fericire, nu s-a întamplat nimic, am fost lasat sa ies. De pe treptele din fata Judeteanului am spus oamenilor cum stau lucrurile. Au izbucnit huiduieli, strigate, înjuraturi. Apoi lozinci.

       Întors la Opera, am urcat împreuna cu vreo patru tineri. Unul îmi este cunoscut. Cu Andreica Marius ma stiu de ani buni, pentru ca locuiseram candva în aceeasi zona.

        Foaierul era plin. Asa cum îl lasasem si parca totusi altfel. Adica unii plecasera, venisera altii. Oricum cei care fuseseram de la început ne gaseam în continuare pe pozitii. M-au întampinat Fortuna, Iordache, Chis… Le-am spus cum stateau lucrurile, nu le-am ascuns faptul ca situatia era grava, practic nu „aveam nimic la mana!“, batalia abia începea si daca nu ne organizam cum trebuia… Le-am strecurat apoi amanuntul ca cei de la Judet nu uitasera sa-si asigure eventuala protectie a strainatatii trimitand la Consulatul Sarbesc o lista cu numele si adresele lor, dupa care, pentru ca eram în forma, le-am spus ca trebuia sa avem în frunte un grup mai mare de oameni; eu am zis zece, pana la urma am ajuns la cifra treisprezece. Ei bine, pentru ca în legatura cu acest episod – petrecut înainte de discursul televizat al dictatorului – exista mai multe variante, o sa ti-l relatez eu, pentru ca sunt cel mai în masura sa-l fac. Cum ti-am spus, eram în verva, asa ca propunerile pentru birou le-am început eu. Si am zis: „Tu, Eustatiu – ti-amintesti, îmi facuse o impresie buna – trebuie sa fii presedinte!“. Afara de Fortuna, au ridicat mana toti. „Tu, Fortuna, am continuat, sa fii vicepresedinte!“. Cel care s-a abtinut si de data aceasta a fost Fortuna. Atunci m-am legat de el. „Pai ce-i asta, domnule? Dumneata nu ai votat nici prima, nici a doua oara. De ce?“ Acesta e momentul în care Fortuna a zis „celebrele-i cuvinte“: „Eu ori sunt presedinte, ori nimic!“

        Cel care si-a revenit primul am fost eu. Si atunci, cu gest… „imperial“ însotit de o expresie birjareasca, am zis: „Bine domnule – acum ar urma cuvintele cu pricina –, fii presedinte!“

Îti dau acum lista celor treisprezeze membri ai biroului: Fortuna Lorin, Eustatiu Cornel, Badilescu Nicolae, Iordache Claudiu, Munteanu Mihaela, Ciura Alexandru, Traistaru Maria, Chis Ioan, Oprea Beni, Jebeleanu Adriana – tanara care aparuse acolo pentru ca iubitul ei fusese împuscat! – , Sasaran Gruia, Milutin Luminita si inginerul Haidau, de la Posta.

         Nu la mult timp dupa aceea, am sugerat realesului presedinte sa anuntam greva pentru a doua zi. Am luat microfonul si am spus oamenilor sa o declaseze la orele sapte. Tin minte ca, la un moment dar, mi s-a parut ca ar fi fost mai potrivita ora douasprezece: adica oamenii sa mearga la întreprinderi, sa se apuce de lucru si la douasprezece, cu toti, din toate locurile de munca... Dar a fost bine si asa.

        Tot atunci i-am anuntat pe cei din piata ca s-a luat hotararea sa stam acolo peste noapte, deci haine groase, ceai, mancare, nu insist.

        Dupa aceea am coborat. Am parasit foaierul din doua motive. În primul rand voiam sa vad cum arata balconul din piata. Iar pe de alta parte ca sa ascund ceva ce nu trebuia sa ajunga în alte maini, daca mi s-ar fi facut perchezitie. M-a insotit Andreica, am mai vorbit despre el, si înca doi baieti. Ada si ai ei se refugiasera la nasii lor, sotia înca nu. Era speriata, m-a întampinat cu rugamintea de a pleca imediat, primise o groaza de telefoane, e adevarat, unele de incurajare, cele mai multe însa de amenintare. „Pleaca, dispari, ca te vor ucide, si e în pericol si Ada, daca nu faci ceva pentru ea...”. Andreica urcase cu mine, era alaturi, a auzit totul, de cate ori prindea prilejul intervenea cu „haideti, domnule Badilescu, haideti sa mergem...”.

        O amintire placuta de atunci a fost întalnirea cu domnul doctor Nicoara Ovidiu. Eu, stiind ca eram într-un anumit vizor, am intentionat sa-l feresc de eventuale complicatii: ”Nu va apropiati, domnule doctor, eu..”, „Am auzit” m-a întrerupt el, „Stiu totul, va felicit. Si daca tot ne-am întalnit, nu vreau sa pierd prilejul de a va preciza faptul ca puteti conta pe mine oricand!”. Recunosc ca le-am crezut vorbe de circumstanta, totusi mi-au picat bine. Din fericire, Domnia sa nu arunca vorbe în vant. În douazeci si cinci decembrie, dupa împuscarea dictatorului, eram îngrijiti de un oarecare doctor Iliescu. Omul îmi displacea. Din mai multe puncte de vedere. Atunci am pus mana pe telefon, sunand-o pe doamna doctor Novac, directoarea Directiei Sanitare. M-am prezentat si i-am spus sa doream langa noi un medic în care sa avem încredere. „Dar acolo este domnul Iliescu!”, „Doamna, am spus ca dorim un medic care sa ne întruneasca sufragiile. Trimiteti-ni-l pe domnul Nicoara Ovidiu!”. „Pai cum sa-l gasesc eu pe domnul ...”, „ Închipuiti-va”, am întrerupt-o eu decis, „ca v-ar fi cerut acest lucru un prim-secretar! Nu ati fi facut totul ca sa rezolvati problema?”. De a doua zi, domnul doctor Nicoara s-a gasit printre noi.

         Revenit la Opera, m-am dat pste cap, cu alti cativa insi, ca oamenii din piata sa auda discursul dictatorului. Ce-a spus paranoicul stii, reactia timisorenilor se cunoaste, de asemenea.

Dupa transmisiune ne-am mobilizat din nou, propunandu-i actiuni care ne-ar fi ajutat sa ne consolidam reusitele de pana atunci. În primul rand, fiindca intraseram în contact cu cei de la Judet, am considerat ca trebuie sa trimitem o delegatie. Am anuntat hotararea la microfon. Dintre noi, cei de sus, am mers urmatorii: Iordache, Fortuna, Sasaran, Munteanu, eu... Si poate or mai fi venit si altii, dar nu mi-i amintesc. Am urmat acelasi traseu ca si atunci cand am mers pentru întaia data sa-l întalnesc pe Dascalescu.

        De data asta nu m-am implicat însa deloc. E adevarat ca eram obosit, dar atitudinea mi-a fost determinata de situatia de la Judet: sala era aproape goala, la început nici nu am avut cu cine intra in dialog, primul-ministru nu era de gasit. De altfel cineva, daca nu gresesc unul ce se numea Trif, ne-a spus ca primul-ministru plecase cu o cursa speciala, ca era, deja, la Bucuresti...

Mai tarziu mi-am dat seama ca insul mintise. Tipul era activist si desigur în acel mod îsi îndeplinise o sarcina.

       Dar înca ceva despre individ, amanunt aflat întamplator: atunci cand Dascalescu a plecat într-adevar, Trif s-a ghemuit, s-a pus „pup”, ca fostul demnitar sa urce în masina ori sa sara gardul, cam asa ceva.

       ...Stii, de fapt, ce mi se pare a fi imposibil de reconstituit: Atmosfera! Extraordinara, nemaipomenita atmosfera din foaier. Actiunile, initiativele, hotararile, astea da, pana la urma vor ajunge sa fie cunoscute. Dar atmosfera în care s-au nascut, în care s-au concretizat, nu va putea fi redata de nimeni. Oricat de bine ar sti sa foloseasca cuvintele… Bine, daca insisti, o sa încerc eu, cu toate ca… Da, gata, trec la subiect.. Deci sa ne închipuim o caciula în care punem: nebunie, entuziasm, sinceritate, încredere, suspiciune, îndoieli, teama, epuizare, blazare, ambitie, altruism, echilibru, nesabuinta… fara însa sa le amestecam; nu, nu ne-a stapanit tot timpul ceva ce ar putea fi rezultanta starilor amintite. Închipuie-ti deci ca din caciula aceea ai scoate cand un „biletel”, cand altul si l-ai lipi pe fruntea unora, ori altora, acestia manifestandu-se ca atare...Dupa cate vad si simt, încercarea mea nu te-a… siderat deloc. Ma rog, eu te-am avertizat. Exuberanta era fireasca, traiam o descatusare visata de zeci de ani, dar, deoarece nu ne cunoastem nici macar doi cate doi, din cauza presiunilor psihice, ce mai, a teroarei ceausiste ce ne schilodise demnitatea de atata timp, uneori ne suspectam de-a dreptul fatis.

 

        21 Decembrie

        Dupa miezul noptii am coborat. Treceam printr-o perioasa de criza. Eram obositi toti, inventivitatea si energia se diminuasera, stiam ca microfonul trebuia sa functioneze mereu, si nu oricum, numai ca de unde dracu atata minte si verva ca sa ramai mereu în centrul atentiei tinerilor din piata?

Dar sa spunem lucrurilor pe nume. Stii ce constatare mi-a fost dat sa fac în noaptea aceea? Ca jos entuziasmul era net superior celui din foaier! Tinerii aceia au fost nemaipomeniti: au cantat, au dansat, au recitat toata noaptea! Pentru ca nu mai reprezentam pentru ei ceea ce fuseseram atunci, ne-au abandonat, gasind în ei însisi puterea de a trai si acele momente la „temperatura” cea mai înalta. Adica jos se continua partea curata a revolutiei, într-un anumit sens partea „inconstienta” a ei, în timp ce sus se mai ciocneau orgoliile mai rabufneau suspiciunile...

         Deci dupa miezul noptii am coborat, cu Andreica, un timp i-am privit pe tinerii aceia formidabili din preajma intrarii în Teatru, apoi ne-am urcat în masina. Si-acum?.. ma gandeam încotro s-o apuc. În cele din urma m-am hotarat. Ti-amintesti, dimineata lasasem masina în parcare la A.E.M., între timp trimisem pe cineva sa mi-o aduca. Am luat-o atunci spre Electrotehnica, Catedrala, Savinesti, C.E.C., Continental. Aici m-am despartit de Andreica. El m-a întrebat daca nu acceptam sa ma însoteasca, eu aveam îndoielile mele, asa ca i-am zis: „ Nu, pentru ca nu stiu cum va reactiona amicul la care m-am hotarat sa merg...”.

Ideea de a merge acasa am exclus-o din start. I-am facut o vizita unui foarte bun prieten, Ilica Adrian, pe atunci angajat la Teatrul de papusi. Cand m-a vazut s-a îngalbenit, si-a lovit fruntea cu mana baiguind: „Dar cum ati putut face asa ceva, domnule Badilescu?...”. „Ce am facut, omule?”. „Pai nu va dati seama ca... V-a vazut cineva cand ati intrat aici?”. Ilica locuieste pe Tache Ionescu. Eu parcasem masina înainte de statia din apropierea Complexului comercial, pe partea dreapta, mergand înspre centru, cu vreo 60–70 de metri înapoia trecerii pietoni. „Nu”. Facusem un ocol, nici nu intrasem pe poarta, sarisem gardul în cel mai întunecos loc, adica îmi luasem toate masurile de precautie. „Vreti sa ramaneti la mine?”. Ce sa-i fi raspuns? „Nu… Vreau doar sa vad ce se întampla la militie: cate masini vin, cate pleaca, ce miscari efective au loc…”. nu mai stiu ce ne-am spus atunci, nici nu am vorbit tot timpul, el punea întrebari, eu raspundeam oarecum mecanic, nu voiam sa-l conving de nimic: ma rog, mi-ar fi picat bine o primire neumbrita de crispari, tin totusi sa precizez ca-l întelegeam, cum sa nu se fi temut din moment ce uneori ma încercau spaimele si pe mine. Am stat la el pana la doua si jumatate, privind mai tot timpul pe fereastra, trecand sub tacere faptul ca, de la un timp, pe cealalta parte a bulevardului se gasea un autoturism în care am distins doua persoane. Ce faceau? Ce asteptau? Erau pe urmele mele? Posibil, cu toate acestea nu mi-am facut probleme.

          Curand dupa aceea mi-au atras atentia niste camioane cu militari. Au aparut de pe strada dintre Politie si Arta textila si s-au îndreptat spre centru. N-am mai putut ramane. I-am multumit lui Ilica pentru gazduire, el m-a rugat, sa fac si acum un ocol, am urmat traseul pe care venisem, am ajuns la masina. Camioanele cu militari nu se mai vedeau. În schimb, autoturismul se gasea tot acolo, cu cele doua persoane în el. O sa zici ca am întins coarda prea mult. Stii ce-am facut? În loc s-o iau înainte, am facut imediat stanga, dupa trecerea de pietoni, intrand eu pe sensul lor. Asta pentru ca daca aveau ceva cu mine voiam sa vad cum stateam. Si am mai avut eu o ratiune pentru manevra aceea. De cand coborasem de la Ilica îmi spuneam ca militarii fusesera dusi spre centru ca, formand un cordon, sa blocheze accesul spre Teatru.

          Turismul nu s-a luat dupa mine, si daca m-au lasat în pace m-am întors la Opera din nou, acum pe traseul: Badea Cartan, dreapta pe langa Bega, prin fata Politiei municipale, a Prefecturii, a C.E.C.-ului central, pe un sens interzis în fata Garnizoanei, parcand din nou în apropierea Hotelului Timisoara.

Ce-am facut în continuare în noaptea aceea? Frant de oboseala, m-am întins cum am putut pe niste scaune, într-o loja.

Cele mai importante evenimente „exterioare” de joi au fost aparitia garniturilor cu garzi patriotice si mitingul de la Bucuresti. Despre garzi… poate o sa te mire, poate o sa ti se para normal, chestia cu garzile patriotice nu mi-a tulburat gandurile deloc. Cum sa nu zambesti auzind ca dementul a trimis insi cu ciomege. De ce îi trimisese? Pentru unguri? Pai, daca tara e invadata de straini, trimiti cateva mii de insi cu ciomege? Dar sa analizam si varianta cu „huliganii” din oras. Cum sa ma fi speriat, din moment ce noi eram peste doua sute de mii si ei doar cateva mii?!

Cu mitingul e altceva. Noi ne-am exprimat pozitia fata de dictator chiar si dupa discursul televizat care, în conceptia lui, ar fi trebuit sa ne „puna cu botul pe labe”. Am zis ca nu-l mai acceptam, ba chiar mai mult, ceream sa fie judecat, „aicea în Banat”! Treaba nemaipomenita! De-a dreptul incredibila. Uite, ma trec fiorii si acum. El era în posesia tuturor prerogativelor sale si cu toate astea, timisorenii, nu numai ca îi contestam orice functie, ne si faceam cunoscut dreptul de a-l judeca! Însa, în ciuda acestei situatii, nu cred sa fi existat printre noi cineva care sa fi considerat ca vom învinge indiferent de atitudinea bucurestenilor. Deci nu era totuna si am asteptat mitingul cu o înfrigurare fireasca.

Ce efect au avut asupra noastra momentul de întrerupere al emisiunii, privirile lui ratacite? Multe dintre temeri mi s-au risipit, în timp ce anumite certitudini mi s-au conturat exact si ferm. Eram pe balcon, priveam multimea aceea nemaipomenita si mi se înfiripau în minte doar ganduri linistitoare: Timisoara era alaturi de noi... ne organizaseram nu chiar rau... ne constituiseram în F.D.R., prima formatiune politica ce se angajase în lupta împotriva comunismului si a regimului ceausist, aveam o platforma-program radicala, bine alcatuita, se gaseau printre noi reprezentanti de la mai toate institutiile din minicipiu, se realizase jonctiunea, adica cei de la Judet venisera la noi si din ziua aceea noi nu mai eram divizati... Adica, daca ar fi sa dam cuvantul cifrelor, îmi ziceam ca posibilitatea ca Ceausescu sa fie înlaturat se ridica la un procentaj de 90%.

        De joi, de cand a aparut domnul profesor Ivan Stefan, de microfon s-a ocupat dansul. E si dansul o persoana incendiara, s-a agitat mult, a „ars” mai tot timpul. Odata totusi ne-am certat. La un moment dat a aparut o fata care voia sa citeasca o poezie. Eu, obosit, preocupat cu nu mai stiu ce, i-am spus sa mearga la balcon. Fata s-a dus, dupa un timp a revenit si a ramas nehotarata langa mine. „Ce-i?” am întrebat-o, „ai vorbit?”. „Nu”. „De ce?”, „Este acolo un domn care n-a vrut sa ma ia în seama, desi l-am rugat de mai multe ori”. Ti-am spus, eram obosit, preocupat cu nu mai stiu ce, si poate de aceea m-am înfuriat si-am iesit si i-am spus domnului profesor: „Dar mai lasa, domnule, si pe altul la microfon, nu-l tine numai dumneata!”.

        E posibil ca sintagma lansata de mine sa se „lipeasca” de ziua de joi pentru totdeauna. I-am zis „ziua Comitetelor”! nu cred ca exagerez afirmand ca în 21 decembrie s-au constituit peste 30 de comitete. Formarea primului dintre ele mi se pare normala. Venisera cei de la Judet, deci a fost cat se poate de firesc sa alcatuim un nucleu de reprezentanti din ambele „balcoane”. Celelalte însa… Cum lipsea Fortuna, ba si cand era de fata, insii carora li se parea ca treburile nu mergeau cum s-ar fi cuvenit, sareau cu „Domnilor, asa nu se mai poate, trebuie sa ne constituim într-un comitet cu responsabilitati exacte pentru fiecare membru!”. Si comitetul se forma, deci se putea întampla ca tu, coborat cu o treaba ori alta, uneori „însarcinat” de Comitet, la întoarcere sa constati ca exista un alt Comitet, în care nu figurai ca membru!

         Sigur, „boala Comitetelor” pare inexplicabila. Cred totusi ca exista o explicatie care rezista la orice contraargumentare. Noi, cei de ieri, eram obositi si cu rezervele de ingeniozitate secatuite, cei ce apareau erau în schimb plini de entuziasm, doreau sa faca într-adevar ceva. Uneori, e adevarat, era vorba mai mult de a „vrea” decat de a „sti” ce sa faca. O sa-ti dau un exemplu. La un moment dat, un anumit tip, parca unul Vladeasa, se ocupa cu formarea viitorului Comitet de Cultura si Arta si mi s-a adresat cam asa: „Domnule Badilescu, acceptati sa fiti presedintele nostru?... Ma rog, mici nebunii, exaltari, poate intentii bune si ganduri curate, dar demersuri nepotrivite momentului.

Deci joi, mai ales dupa mitingul de la Bucuresti, au aparut în foaier foarte multi timisoreni. Numai ca gestul lor nu mai era dictat de curaj, ci de cu totul altceva. Sa zicem de… „miros”. Riscul mai-mai ca nu exista, în schimb perspectivele… Cred ca întelegeti ce vreau sa spun.

         Dar sa-ti împartasesc niste ganduri intime. Pentru mine sunt eroi toti cei ce-au iesit pe strazi începand cu 16 Decembrie, dar respectul suprem îl am doar pentru doua categorii dintre concitadinii nostri: pentru cei ce si-au dezvelit piepturile în fata armelor si au îndemnat si pe alti sa distruga o lozinca ori sa sara pe un tanc, si pentru cei ce în 20 decembrie – nu în 21 ori 22! – au iesit în balcoane si si-au spus numele si adresa scandand apoi lozinci anticeausiste. Asta e, dragul meu, iar restul, vorba poetului, e tacere. Sau ca sa nu-l citam ci sa-l parafrazam, e „calcul”!

Dar hai sa încheiem paginile ce se refera la ziua de joi cu ganduri optimiste. Mi-amintesc ca dupa mitingul de la Bucuresti, cu cat trecea timpul, cu atat eram mai sigur de reusita. Cu toata harababura atator Comitete, simteam ca totul merge spre bine pentru ca avea sa „porneasca” si Bucurestiul. Adica aveam sentimentul ca sistemul se „zdruncinase”, ca dictatorul avea sa cada. Daca unei mese cu patru picioare îi tai unul, masa se rastoarna. Or noi, Timisoara, fuseseram primul picioar „rupt”, iar mitingul era deja al doilea!...

 

       22 Decembrie

       Am dormit la Opera. Dormit e un fel de a spune. M-am ghemuit pe doua scaune dintr-o loja si am motait cat si cum am putut.

       Vineri e ziua în care am aflat de Milea, de miscarea din Bucuresti, de fuga tiranului. În mod ciudat, dupa „explozia” din jurul pranzului, încet, încet am revenit cel de totdeauna. În realitate sunt un om al lecturilor, al meditatiilor, nu al actiunilor trepidante. Manifestarile mele din ultimele zile au fost rodul închistarilor. Al prea multor strigate înabusite timp de zeci de ani. Dar, cum ti-am spus, începeam sa redevin vechiul Badilescu. Îmi amintesc bunaoara ca, privind multimea din balcon, mi-am concetrat cateva impresii într-o formulare concisa si destul de sugestiva. Mi-am zis asa: revolutiile sunt surorile violente ale libertatii!

        Dar sa ne întoarcem la ziua de vineri. Mi se parea ca ne gaseam într-un moment important al „prestatiilor” noastre: cel al încheierii unei etape. Altfel spus, mi se parea ca misiunea ni se încheiase, locul nostru trebuind sa fie luat de profesionisti ai economicului, socialului, politicului. Timpul avea sa-mi dea de altfel dreptate: niciunul din cei ce am fost în balcoane, deci lideri ai revolutiei, nu ne-am ilustrat în viata politica! Unii au încercat, altii au renuntat chiar de la început. Eu sunt dintre acestia din urma. Mi s-a oferit functia de vicepresedinte al F.S.N. Am refuzat-o. Nu-mi cunosteam disponibilitati pentru o asemenea activitate. Nu ne-am comportat ca în ’45, ’46, cand nulitati comuniste au acceptat posturile de raspundere cu inconstienta strigatoare la cer. Iar pe de alta parte, conditiile au fost si ele altele: nu s-a actionat în forta, ca atunci cand indivizii erau numiti direct de Kremlin.

În 22 au aparut în balcon fel de fel de oportunisti. Dupa ce a cazut Ceausescu, a urca în foaierul Operei nu însemna nimic. Adica însemna, dar în cu totul alt sens. Urcau cei care vroiau sa puna mana pe cate un „ciolan”. Cum ti-am spus, au urcat atunci foarte multi oportunisti: fostul prim-secretar Balan, Burlacu, Marton… si altii, fosti activisti, fosti securisti care, mimand competenta, facandu-ne sa credem în „vigoarea” si buna lor credinta, s-au infiltrat si s-au mentinut apoi mult timp în functii ce le-au permis sa ne obstructioneze. O sa-ti dau de altfel o imagine sumbra, oricum nu întru totul gratuita. La un moment dat, balconul parea sa fi devenit un imens cos plin de raci, în care cel de la fund, pentru a ajunge la suprafata, tragea în jos pe cei de deasupra lui. De altfel, acestia sunt cei ce s-au raliat imediat F.S.N.-ului!, iar la Bucuresti, din pacate pentru noi, lucrurile s-au întamplat la fel. La alta „scara”, dar la fel.

          Sigur ca acum nu sunt mandru pentru faptul ca ma numar printre cei care am lansat numele lui Iliescu – Ion Ilici Iliescu, stiai ca-l cheama si asa? (tatal sau idolatrizandu-l pe Lenin, i-a dat fiului si prenumele Ilici) –, dar trebuie sa spunem lucrurilor pe nume. La ora aceea nu am avut dizidenti politici de valoare. Nu am avut „Havel”-ul nostru. Doina Cornea, Plesu, Dinescu nu sunt adevarati politicieni. Or, spunand acestea si tinand cont de situatia în care ne gaseam, concluzia se impune de la sine: criza de personalitati politice a dus la ratarea revolutiei romane!

Ceea ce s-a intamplat la Bucuresti… Dar sa pornim de la o observatie conturata înca atunci, vineri, la care, recunosc, am revenit dupa accea nu o singura data. Bucuresti – 21 decembrie înseamna cam acelasi lucru cu Timisoara –16 decembrie: revolta în strada. Dar despre ceea ce a urmat în cele doua mari orase nu se mai poate vorbi la fel. Miscarea de mase din Timisoara are cu totul alte caracteristici decat cea din Bucuresti. La noi ea a fost receptata imediat de catre primul comitet si canalizata spre ceva constructiv, adica în balcoane ne-am urcat dintre cei de jos, ne-am nominalizat, am constituit F.D.R.-ul, am întocmit o platforma program de lupta, în timp ce la Bucuresti… Îti amintesti primele cuvinte ale lui Iliescu? „Am fost adus aici direct de la editura!”. Dupa cum stim, doar Dan Iosif, dintre anonimii de „jos”, a fost cooptat în forul conducator al revolutiei din Bucuresti. Deci în capitala revolta de strada nu s-a finalizat de catre reprezentanti ai multimii! Brucan, Iliescu, Mazilu, Militaru... au arcat în „balcoanele” Bucurestiului nu detasandu-se dintre cei multi, ci pentru ca au fost adusi acolo de altii, ori pentru ca cei de la porti au luat pozitia drepti cand i-au mai vazut, cunoscandu-i!

Revenind la revolutia timisoreana, aceasta a avut în „centrul” ei unul dintre cei mai tampiti comunisti: Dascalescu. Primul-ministru n-a intrat în dialog cu noi pentru simplu motiv ca este un tampit. Nu a înteles nimic din ceea ce se întampla sub ochii lui si, ca atare, i-o fi oferit dictatorului o cu totul alta situatie decat cea reala.

Vezi, ajungand aici, simt muscatura unei curiozitati aparte: ce s-ar fi întamplat oare daca ar fi venit la Timisoara Ceausescu în persoana. Tind sa cred – dar mai stii? – ca acesta ar fi intrat in dialog. Ceausescu era un delirant, nu însa un tampit, si cred ca si-ar fi dat seama de gravitatea situatiei si ar fi acceptat sa se aseze la „masa tratativelor”, ceea ce ar fi însemnat… Dar cine poate sti ce s-ar fi întamplat atunci? Pentru ca, vorba aceea, sunt mai multe lucruri neîmplinite decat împlinite, mai multe fapte negandite decat gandite...

          Ziua de 22 decembrie mi-a lasat, spre finele ei, senzatii ciudate. Nu stiu cum ai receptat tu transmiterea la televiziune a revolutiei. Pe mine m-a indispus. În acest mod revolutia noastra a fost desacralizata! Profanata! O revolutie este asemanatoare unei nasteri. Una e sa vorbesti despre nastere si cu totul altceva e sa oferi imagini! nu-i asa? Or emanatii nostri si-au permis „indiscretii” ce-au minat în doar cateva zile – vezi reactiile din strainatate! – curata, netrucata revolutie timisoreana, desfasurata între 16 si 22 decembrie!

           Dar acum, pentru ca e cazul sa încheiem discutia, îti propun sa fim mai întelepti. ISTORIA este suma faptelor cruciale. Sau daca nu te deranjeaza o sa zic astfel: ISTORIA ramane indiferenta fata de trecut. Prezentul ramane identic cu sine. Viitorul nu are istorie, înca. Adica, ISTORIA este o stiinta deductiva a propriului sens! Or noi, dragul meu, am facut aici, în Timisoara, ISTORIE! Adevarata ISTORIE! Una dintre lozincile „emblema” ale momentului „Decembrie ’89” este aceasta: „Comunismul s-a nascut pe Neva si a murit pe Bega!”. Doamne, ce lozinca! Si concisa si profunda! Si relevatoare! În Timisoara, pe Bega, comunismul a „gemut de moarte“ pentru întaia oara! Dupa 1956, ungurii „i-au dat cateva palme la fund”. Solidaritatea poloneza nu l-a „exclus” nici ea; daramarea zidului Berlinului e, în primul rand, o chestiune de „reîntregire a familiei”; revolutia de catifea din Cehoslovacia a fost, de fapt, un fel de meci de revansa cu Kremlinul pentru ca Praga n-a uitat nici o clipa augustul lui ’68, în timp ce în Timisoara... Ei bine, în Timisoara s-a strigat „Jos comunismul!” si în 16 decembrie, cand eram la Maria doar vreo 3000 de oameni, apoi în fiecare zi chiar daca „veneau” peste noi armata, securitatea, militia, Dascalescu, Pacoste, Matei, Balan, Coman, Nuta, si prin intermediul televizorului chiar si Ceausescu, ca platforma-program a primului Comitet revolutionar sa porneasca tot de aici, de la abolirea comunismului! Comunismul s-a nascut pe Neva... si a murit pe Bega!

 

 

 

 

1989 – TIMISOARA ÎN DECEMBRIE

– fragment –

 

 

      Miercuri, se arata o zi frumoasa si plina de sperante. Orasul este la fel de singur si de izolat ca în zilele precedente. Pentru timisoreni nu mai exista cale de întoarcere. Nimic nu se poate uita. A curs prea mult sange nevinovat pe strazile orasului. Chiar daca ploaia l-a spalat au ramas pete care nu se vor sterge niciodata din memoria oamenilor.

      Încet, încet, muncitorii din fabricile si uzinele Timisoarei încep sa se organizeze. Armata, blindatele si securisti înarmati nu mai sperie pe nimeni. Toata Timisoara a aflat ca ieri la fabrica Elba muncitorii au sfidat pe Radu Balan, venit sa-i cheme la munca. Nu mai lucreaza nimeni, nici chiar în institutiile de stat. Toata lumea astepta sa se întample ceva. Organizatiile de partid încerca sa-si propuna sa convinga multimea aflata la capatul rabadarii de faptul ca trebuie sa reînceapa lucrul. Activisti sunt ridicoli si nimeni nu-i mai baga în seama: “Caini latra, caravana trece”. La Bucuresti, organele de partid si de stat sunt în asteptarea „genialului“ conducator care în jurul orei 16:00 trebuie sa se reîntoarca din Iran. Cum la Timisoara linistea si ordinea nu s-a restabilit, responsabilii sunt foarte îngrijorati si agitati. Ministrul de interne Tudor Postelnicu si generalul Vlad sunt total nemultumiti de activitatea generalilor trimisi la Timisoara sa restabileasca ordinea. Înca de dimineata, în oras muncitorii merg la locurile lor de munca la fel ca în zilele de 18 si 19 XII. Desi se continua sa se faca liste cu cei care nu se prezinta la lucru, nimeni nu le mai acorda atentie, muncitorii nu lucreaza. Dimpotriva, în ciuda repetatelor apeluri facute de conducatori fabricilor si ale securistilor care faceau parte din uzina, muncitorii nu se mai lasau intimidati. Peste tot se auzeau lozinci ca; “Jos Ceasusescu”, “Libertate”. Vestea ca puternicul bastion industrial, U.M.T.-ul a intrat în greva s-a raspandit cu iuteala fulgerului. De cand asteptau muncitorii, tot orasul, ca aceasta citadela a industriei sa înceteze lucrul, în semn de protest fata de cele întamplate în oras în zilele precedente.

Intrati în greva înca din 19, muncitorii de la fabrica Elba, sunt din nou vizitati de activul de partid de la judeteana si municipiu (Constantin Posa si Petru Mot, primarul). Acesta încerca din nou sa lamureasca pe muncitori sa reia lucrul, nimeni nu-i ia însa în seama si ei pleaca asa cum au venit. Vremea amenintarilor si promisiunilor desarte începe sa apuna. În curtea fabricii, bucuria pentru intrarea U.M.T-ului în greva a cuprins toata masa de rasculati. Desi nu erau înca organizati, muncitorii doreau un singur lucru, sa iasa în centrul orasului, în fata Operei. Dinspre podul din apropierea fabricii o mare de oameni cu steaguri tricolore în maini se îndreapta spre centrul orasului strigand “Romani veniti cu noi” si “Fara violenta”. Muncitorii de la Electromotor erau si ei în curtea uzinei asteptand parca un semnal pentru a iesi în strada. Unii muncitori mai ezitau, frica de represalii mai traia în oameni dar vazand ce fluviu uman se scurge înspre centrul orasului înving frica si se alatura revolutionarilor.

      Calea Buziasului era si ea în fierbere. Muncitorii, în randul carora se remarca Ion Savu, încep demolarea pancartelor cu Ceausescu de la întreprinderile „Banatul“ si „Guban“, apoi coloana de demonstranti se îndreapta spre spitalul “Bega”, scandand lozinci anticeausiste si anti-guvernamentale, în aplauzele oamenilor care umpleau ferestrele locuintelor. La spitalul  “Bega” a aparut în mijlocul revolutionarilor Ion Marcu. A fost organizat un rand de demonstranti sub forma de cordon în fata grupului principal, fiind un batran cu un tablou de copil îndoliat.

       Ajunsi în fata Consulatului sarbesc, consulul, de la geam, le-a dorit libertate, asigurandu-i ca este alaturi de ei, dar le-a spus ca n-are cu ce sa îi ajute. Dupa un timp, revolutionarii au revenit la Consulat înmanand lista cu morti si raniti pentru a se face cunoscuta lumii. La podul de la gara s-au alaturat muncitorii de la Elba si Electromotor. Pe tot parcursul traseului unde erau militari în cordoane, acestia se dadeau deoparte lasandu-i pe demonstranti sa traca. În dreptul parcului Central, Ion Marcu îmbraca celebrul cearceaf pe care l-a purtat si la întalnirea cu Dascalescu.

       La Clubul sportiv Politehnica, coloana manifestantilor s-a oprit, deoarece în fata primariei era un cordon masiv de militieni. O masina M.Ap.N., cu statie de radioamplificare, s-a apropiat, solicitand venirea unei delegatii din partea manifestantilor.

În fata Operei, în dreptul strazii Alba Iulia era un cordon de militieni si securisti. Dupa ce au amenintat un timp ca vor trage în demonstranti, au luat-o la fuga. Tab-urile armatei, aflate în centrul orasului, sunt asaltate de oameni. Soldatii nu realizeaza pe moment ce se întampla ca sunt atacati, agresati. Un tanar cu un copilas pe umeri se pune în fata TAB-ului. Capacul de iesire din TAB se deschide si din el iese un ofiter care se îmbratiseaza cu tatal copilului. Scena este de un dramatism fara egal, emotionanta, spectatorii privesc muti. Pe obrajii ofiterului curg lacrimi. Doamne, omul cu mainile goale a învins monstrii de otel. Sa fie oare asta sfarsitul iadului de la Timisoara?... Coloana trece prin fata liceaului Electromotor, în fata patru tancuri si doua TAB-uri care raman nemiscate. Un maior saluta coloana, facand semn cu mana. O explozie de bucurie izbucneste în randul demonstrantilor, care prind curaj. În sfarsit, armata este cu poporul.

       Greva generala declansata în oras îi înnebuneste pe reprezentantii Partidului aflati în judet. Nu stiu ce sa faca. Reprezentantul Bucurestiului, secretarul C.C. al P.C.R., raporteaza situatia la Bucuresti. Vestile de la Timisoara sunt alarmante pentru guvernantii din capitala. Elena Ceausescu hotaraste sa îi trimita la Timisoara pe primul ministru Dascalescu si pe Emil Bobu, pentru a restabili ordinea si disciplina muncitoreasca, greu lovita în ultimele zile de huligani.

       Coloana de demonstranti, dupa ce trece de strada Lenau, ajunge în Piata Operei, care parca era pregatita pentru o mare sarbatoare. Pe blindatele M.Ap.N.-ului, tineri cu steaguri tricolore în maini care strigau: “Armata e cu noi”, si “Jos pantofarul!”. În fata Operei se formeaza un cordon, iar în spatele Operei, langa hotelul “Timisoara” era un TAB cu soldati. Din multime, un tanar se apropie de TAB si striga: “Trageti în mine”. Soldatii raman blocati, nu stiu cum sa reactioneze. Cineva din multime cere sa se îngenuncheze în cinstea martirilor, momentul este de necrezut, armata nu reactioneaza în nici un fel, nu îngenuncheaza. TAB-ul si soldatii se retrag. Un ofiter vrea sa opreasca multimea victorioasa care umple Piata Operei si strazile laterale. Totul era în zadar, nimic nu mai putea sta în calea “taifunului” muncitoresc, organizat si disciplinat. În vazduh se auzea sunetul unei sirene de la o fabrica. Zgomotul ei spargea plafonul de teama si neîncredere. Era semnalul unitatii muncitoresti, decizia ferma a locuitorilor orasului de a nu se mai întoarce în trecut. Strazile vuiau de forfota oamenilor, orasul parea un furnicar în actiune. Într-o coloana de demonstranti, un muncitor avand langa el doua fete este întrebat de una dintre ele: “Traiane, de ce suiera sirenele?” “Sa cheme muncitorii la lupta!”, vine raspunsul. Pe obrajii lui Traian lacrimile curg siroaie…

       La sediul M.I. din Timisoara, generalul Macri este total nemultumit. Declara chiar ofiterilor lui superiori ca agentura s-a coalizat cu contrarevolutia. Prin agentura, generalul întelegea ca este vorba de reteaua de informatori ai M.I. pentru a apara sediul M.I.. Generalul Macri da ordin ca peste doua sute de ofiteri ai M.I. sa fie înarmati cu pistoale miltraliera si cartuse de razboi.

Zona industriala din calea Buziasului nu ramane mai prejos. Muncitorii de la aceasta citadela au iesit în strada organizati. Sirena continua sa suiere, adunand multimea, care nu avea decat un singur gand: sa învinga tirania si dictatura ceausista. Sunetul sirenei îi aducea pe demonstranti pe un drum fara întoarcere, era sunetul istoriei neamului, al celor care s-au nascut liberi si vor sa fie liberi. În tot vacarmul creat de demonstranti care se îndreptau spre centrul orasului, cuvintele magice erau “fara violenta”. Pe lateralele coloanei, oameni de ordine din randul muncitorilor supravegheau coloana. S-a renuntat de mult la pietre si sticle incendiare. Majoritatea efectivelor M.Ap.N. au fost retrase din cazarmi, din ordinul generalului Guse, cateva blindate mai pazeau obiectivele strategice (primaria, C.J.P.C.R.).

       Era trecut de ora 13 si, în balconul Operei din Timisoara, doi muncitori de la Posta montau de zor o statie cu microfoane. Trebuia sa vina primul ministru, Constantin Dascalescu, cu mai-marii de la Partid, sa le tina un discurs muncitorilor. În Opera, agitatia era mare, sa ai asa oaspeti pe cap nu-i deloc usor. Cei din Opera erau în alerta. Megafoanele sunt conectate la statia de amplificare. Între timp, coloana de demonstranti umple Piata Operei. Amestecati printer militari, o parte din demonstranti parasesc piata, îndreptandu-se spre Consiliul judetean, desant pe TAB-urile armatei, altii ramanand în Piata Operei. Chis Ioan, maistru la Electrotimis, însotit de Nicolae Badilescu, Lorin Fortuna, Claudia Iordache, Traian Trofin si Maria Traistariu, plus Vrineantu Traian intra împreauna cu Bledea Vasile (oganizator productie la opera) pe usa din lateral a Operei. (Intrarea artistilor si a personalului operei). La poarta de serviciu are loc un schimb de cuvinte cu cei care lucrau acolo. Chis Ioan, impunator, cu barba, le spune celor de la poarta ca Ceausescu nu mai este stapan si ca este randul muncitorilor sa ia puterea. Cei de la poarta, printre care si Lucia Nicoara (directoarea teatrului), nu sunt de acord cu intrarea rasculatilor în opera, pe motivul ca acolo se gaseau bunuri de valoare care ar fi putut fi deteriorate. Dupa mai multe schimburi de cuvinte, usa se deschide si primii revolutionari patrund în lacasul de cultura. Nu sunt multi; cu teama si ezitare, strabat labirintele Operei, pana ajung la destinatie, adica balconul operei. De acolo, totul parea un vis. O mare de revolutionari asteapta. Cu putine clipe înainte, acestia au îngenunchiat si au rostit “tatal nostru”. De jos, balconul Operei era maret si aducator de speranta, pentru revolutionarii angajati în lupta de cucerire a libertatii.

       La poarta principala a Operei, Lorin Fortuna încearca sa intre prin fata, dar nu reuseste, usile masive raman închise. La fel raman si dupa ce este spart un geam. Un balerin care îl cunostea pe Traian Vrineantu îl îndeamna pe acesta sa vina pe usa de serviciu a Operei. Acolo, doamna Nicoara nu vroia sa deschida usa. Traian, un mic Piedone, 140 kg, foarte înfierbantat si hotarat, îi spune acesteia: “Deschide, doamna, ca de nu, îi pun pe acestia pe tine!” si arata cu mana grupul din spatele lui, gata de atac. Ce mai conta o usa, cand mai multe blindate zaceau de mult distruse de multimea dezlantuita. Traian cere celor din opera sa conduca demonstrantii în balcon. De sus, piata Operei parea un vulcan gata sa erupa. Cu emotie si teama, Lorin Fortuna, ia microfonul statiei pregatite pentru primul ministru si începe sa vorbeasca multimii, care ramane muta de emotie. Se arata necesitatea ca demonstrantii sa fie bine organizati, se cere ca reprezentatii întreprinderilor timisorene sa urce si ei în balconul Operei. Se vroiau cate trei reprezentanti, care sa pregateasca greva generala.

       Era trecut de ora 13 si Piata Operei vuia de freamatul multimii rasculate. O noua fila din cartea istoriei neamului se pregatea a fi scrisa la Timisoara. În aceste omente, în foaierul operei, la o masuta, se schiteaza o formula de “comitet de actiune”, a carui denumire nu este acceptata de micul grup rebel, cuvantul “comitet” nu avea valoare, lumea era satula de comitete. Fortuna vine cu propunerea care este acceptabila; “Frontul Democrat Roman”, se aleg si reprezentantii acestui front: Lorin Fortuna – presedinte, Chis Ioan – vicepresedinte, Claudiu Iordache – secretar si membrii: Nicolae Badilescu si Traistaru Marinela.

       Traian Vrineantu le spune celor din Piata Operei ca nu are rost sa stea acolo sapte ceasuri, ca brasovenii. “Ori ramanem toti, ori plecam…” sunt cuvintele adresate multimii. Lorin Fortuna intervine într-un moment de rar dramatism si spune “Daca voi ne lasati aici, noi vom fi primii arestati; am familie, am copii acasa, ganditi-va!”La auzul acestor cuvinte, masa de demonstranti striga “Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa”. Totul parea un vis, tensiunea crestea, nu mai stiai ce sa crezi, era poate sfarsitul lumii? Unii plangeau, altii, purtand doliu, erau plini de durere în suflet. În Opera, grupul de revolutionari se hotaraste sa ia legatura cu autoritatile de partid locale. Se formuleaza si o serie de revendicari generale, si nu personale. La telefonul judetului raspunde un secretar, care este anuntat ca la Opera sunt muncitori din Timisoara care vor sa vorbeasca cu autoritatile.

Prima revendicare pe care o cereau cei de la Opera era eliberarea arestatilor, a doua, ca morti sa fie redati familiilor îndoliate, trei, demisia lui Ceausescu, patru, libera circulatie a ideilor. Toate aceste cerinte erau scrise la masuta din foaierul Operei de catre Vrineantu Traian. La poarta Operei, îsi face aparitia si primarul Timisoarei, Mot Petru. Este lasat sa intre, ezita si se opreste în fumoarul Operei. Cei din balconul Operei sunt anuntati ca a sosit primarul orasului. Vizita era cel putin surprinzatoare, dar bine venita pentru rasculati. Fortuna, Vrineantu si Iordache apar în fata lui Mot, care spune: “Sunt primarul”, dar vocea lui trada o usoara nesiguranta, “ cine sunteti dumneavoastra?” “Noi, haideti sa vedem!”, raspunde Traian, în timp ce îl conduce pe primar în balcon. Mot se apropie si priveste multimea rasculata, nu-i vine sa-si creada ochilor, în piata sunt zeci de mii de oameni, barbati, femei, copii, batrani, adunati toti ca la judecata dreapta. Primarul pune mana pe bratul lui Traian Vrineantu, care îi spune “ De ce ati tras în noi, de ce ati facut asta?” Primarul pune capul în pamant, urmeaza clipe de tacere, care parca vor sa spuna ca impactul cu puterea a luat sfarsit. Ei erau criminalii. Vrineantu îi spune în continuare primarului:  „Domnule, am auzit ca este aici primul ministru. Chemati-l aici. Noi vrem sa discutam cu el anumite revendicari“. „Mi-e cam teama, el este totusi primul ministru…“ „Dar, va rog frumos sa terminati cu treaba aceasta, dar noi cine suntem aici? Va precizez înca o data, sunt Traian Vrineantu, lucrez la Dinamo, sunt electronist de profesie. Va asiguram pe cuvant de onoare totala integritate corporala, în momentul cand veti pleca din Opera“. Mot coboara la masina însotit de Vrineantu si nu se mai întoarce.

       Era prea las pentru a mai veni înapoi. La judeteana de Partid se simtea mai bine, pazit de armata si securitate. Era trecut de ora 14,00 cand Mot a plecat. Cei din Opera încep sa se organizeze. Apar si primele banderole, se fac chiar si fotografii. Din balconul operei, Nicolae Badilescu se adreseaza manifestantilor, spunand: „Va multumesc pentru modul civilizat în care ati înteles sa va manifestati ura pe care o pastrati în sufletele voastre fata de Ceausescu si oamenii lui. Va multumesc pentru modul civilizat în care ati stiut sa pasiti demni în randurile popoarelor europene“. La auzul acestor cuvinte, un trasnet de strigate inunda piata. La chemarile celor din balconul operei, urca si Munteanu Mihaela, inginerul Alexandru Ciura, Adriana Jebeleanu, Sasaran Gruia, professor Ivan Stefan.

       În Piata Operei, zeci de mii de demonstranti ascultau cuvintele rostite de revolutionarii din balcon. Se scanda: Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa!, Azi la Timisoara, maine-n toata tara! Zecile de mii de manifestanti asteptau venirea primului ministru Dascalescu la Opera. O parte din coloana de la opera a parasit piata si a trecut de pe strada Alba Iulia în Piata Libertatii, unde doua TAB-uri aparau divizia mecanizata. De acolo, multimea s-a îndreptat ca un suvoi de lava spre tinta finala, Comitetul judetean P.C.R. Timis.

       Comitetul judetean era bine aparat. În fata cladirii sunt, în primul rand, cincizeci de soldati parasutisti, cu armele pe piept. În spatele lor, scutierii trupelor de securitate, cu casti si viziere. Pe treptele C.J.P.C.R., civili cu pistoale mitraliera, avand în fata suvoiul de revolta umana. Pe strazile laterale Judetenei de Partid, cateva TAB-uri si militari de la trupele de graniceri. Demonstrantii sunt pasnici. Multi vorbesc cu militarii din cordon, cu ofiterii lor, pe care îi întreaba: „De ce ati tras în noi, unde ne sunt mortii?“ Lt. maj. Mitroi Gabriel vine de la Aeroport cu cincisprezece soldati la judet, coboara primul din autobuz, încoloneaza soldatii, multimea le face loc. Tanarul locotenent ramane cu soldatii în fata judetenei. Soldatii parasutisti care aparau judeteana trebuiau schimbati. Locotenentul le spune soldatilor sa stea grupati si sa aiba grija de armament. Din multime, o femeie întreaba: „Nu-i asa ca nu trageti?“ Femeia era în doliu…

       În fata judetenei, de cateva minute bune, demonstrantii strigau lozinci deja foarte cunoscute de toata lumea. Se cerea o discutie cu primul ministru Dascalescu, reprezentantul puterii. În balconul cladirii apare un civil care, cerand liniste, pentru a se face auzit, cheama doi-trei demonstranti sa vina sus, sa discute cu autoritatile. Aflat în multime, Marcu Ion îsi da seama ca numai doi-trei reprezentanti acolo, la judeteana, vor fi o prada usoara pentru calai. Trebuia sa se formeze o delegatie de cel putin zece-saisprezece persoane, pentru a avea o putere mai mare. Pe moment, demonstrantii asteptau. Se impune un grup de sase-sapte revolutionari decisi sa discute cu autoritatile, cu primul ministru. Marcu Ion, Oprea Sorin, Petre Petrisor, Juravale, Adela Sabaila, Savu Ion, prof. Muresan, Socaciu Virgil, Petre Borasoiu, Valenti Vinter.

       Din multime, tinerii se strecurau printe cordoanele de militari, fara teama, strigand fel de fel de lozinci: „Jos Ceausescu!“, „Libertate!“…

       Poarta principala se deschide, ca la un semnal, si micul grup revolutionar intra în interiorul cladirii. Reprezentantii revolutionarilor nu se cunosteau între ei, paseau cu teama si neîncredere printre autoritati. Erau hotarati sa nu cedeze, libertatea trebuia castigata si zecile de mii de demonstranti asteptau rezultatul convorbirilor cu puterea.

Înauntrul Judetenei, pe coridoare, civili si soldati cu pistoale mitraliera, fete rigide si reci, îi priveau pe cei care au îndraznit sa vina la trative cu primul ministru. Pe tot parcursul drumului pana la sala de sedinte a judetenei de partid, grupul de revolutionari traia clipe de tensiune. În sala de sedinte, stapanii: Pacoste, Bobu, Balan, generali Macri, Nuta, Coman, Chitac iar, pe langa ei, o mare turma de activisti zelosi; grupul intra în sala de sedinte salutand, pierzandu-se pe moment, salutand chiar cu „Sa traiti, tovarase prim-ministru“. Dascalescu, stand în fata mesei, cu mana în buzunar: „Ce vreti, ce vreti, tovarasilor, cu adunarea asta de afara?“ Aceste cuvinte, rostite pe un ton foarte puternic, i-au facut pe cei din tabara cealalta sa înghete, aproape nici nu mai stiau pentru ce au venit acolo. Revolutionarii si-au dat seama ca nu erau pregatiti sa poarte o discutie cu stapanii.

       La Opera, multimea continua sa îi asculte pe cei din balcon; doi de la Judeteana le-au comunicat celor de la opera ca au intrat în tratative cu cei de sus, puterea, primul ministru, ca ar fi bine sa vina si ei acolo. Lorin Fortuna, crezand ca este o cursa pentru a-i scoate din opera, îl trimite pe Nicolae Badilescu sa vada ce se întampla la Comitetul judetean. Acolo, lucrurile fiind foarte clare, revolutionarii tratau cu primul ministru Dascalescu.

Badilescu se reîntoarce la opera si anunta ca la judeteana demonstrantii asteapta rezultatul trativelor dintre autoritati si revolutionari. Se formeaza o delegatie din Opera, care pleaca imediat la judet. Printre ei si Iordache, Munteanu, Fortuna, Sasaran. Aici tratativele cu delegatia revolutionara largita (opera si judet) intra într-un timp mort. Revolutionarii nefiind pregatiti cu propuneri concrete, se pierd în cereri personale, ca: locuinte, pasapoarte, alimente.

       Se discuta pe sarite, cu teama si neorganizat. Într-un moment cand discutia este pe punctul de a se pierde în elemente nesemnificative, se exprima cererea hotaratoare: demisia imediata a lui Nicolae Ceausescu.

       Se produce rumoare în sala, stapanilor nu le venea sa creada ceea ce auzeau. Dascalescu sare ca ars si spune: „Tovarasilor, asa ceva nu se poate, ganditi-va bine!“

     „Ne-am gandit!“

     „Dar de starea în care a ajuns tara este de vina numai guvernul“.

     „Bine, sunt de acord ca exista lipsuri, dar situatia se poate remedia!“

     „Cu actualul guvern, nu! Si va rugam sa retineti ca nu cerem demisia doar noi, cei de aici, ci întreaga Timisoara, tot poporul…“

Luat prin surprindere, Constantin Dascalescu îsi iese din fire:

     „Stati, tovarasi, pentru ce cereti voi trebuie sa ma consult cu Bucurestiul“…

     Actorul Valentin Virtan, împreuna cu înca un revolutionar pleaca la Consulatul sarbesc, pentru a duce tabelul cu comitetul de initiativa. Jos, în fata judetului, Curutiu Ioan se ocupa cu ordinea în cordonul format de manifestanti si tine legatura cu cei din cladire.

 

 

 

 

(FDR)

Marinela Veronica Tariuc

 

 

In data de 20.12.1989, pe fondul desfasurarii revoltei timisorene [1] (declansate in data de 16.12.1989, impotriva regimului comunist-ceausist), cind revolta a atins apogeul, culminand cu o mare demonstratie de protest (sub forma unui mars), initiata de catre salariatii intreprinderilor de la capatul platformei industriale din calea Buziasului (Intreprinderea de aparate electrice de masura, Electrotimis si Optica, la care s-au asociat pe parcurs si salariatii altor intreprinderi, situate pe aceeasi platforma industriala, precum si din alte platforme industriale, ca cele din zona Garii de Nord si zona in care se afla amplasata Uzina Mecanica), in fosta piata a Operei, din Timisoara (in prezent: Piata Victoriei) un grup de protestatari (dintre care pot fi amintiti: Ioan Chis, Traian Vraneantu, Claudiu Iordache, Nicolae Badilescu, Mihaela Munteanu, Maria Traistaru si altii, care li s-au asociat acestora) au dat curs initiativei lui Lorin Ioan Fortuna, cadru didactic la Institutul politehnic „Traian Vuia” din Timisoara, de a organiza o formatiune politica de opozitie fata de Partidul Comunist Roman (PCR), aflat la conducerea tarii, in calitate de partid unic (condus practic de familia fostului dictator Nicolae Ceausescu si aservitii acestei familii), formatiune politica denumita initial: Frontul Democrat Roman si ulterior: Frontul Democratic Roman, odata cu difuzarea documentului programatic intitulat: Proclamatia Frontului Democratic Roman, conceputa in cursul zilei de 20.12.1989 [2; 3], de un colectiv coordonat de catre Lorin Ioan Fortuna si difuzata incepand cu dimineata zilei de 21.12.1989, mai intai prin citirea acestui document din tribuna amenajata in balconul cladirii Teatrului National si al Operei din Timisoara, iar ulterior multiplicat prin diverse procedee si tiparit inclusiv sub forma de manifest, in cele 4 limbi ale principalelor etnii care convietuiesc in Timisoara: romana, germana, ungara si sarba [4].

In timpul desfasurarii marsului de protest, Lorin Ioan Fortuna a parasit coloana demonstrantilor, in care era integrat, in dreptul Institutului Politehnic „Traian Vuia" (in prezent Universitatea „Politehnica") din Timisoara, pentru a merge la locul sau de munca (un laborator de telecomunicatii) si a confectiona acolo 3 panouri, pe care erau inscrise lozincile: Frontul Democratic Roman; Asta-i Timisoara! Unde este Tara?; si respectiv: Jos Ceausescu!, cu care a revenit printre demonstranti, in fosta piata a Operei, si le-a cerut unor participanti la demonstratie sa le ridice in sus si sa le puna astfel in evidenta, dupa care a contactat o serie de demonstranti pentru a-i determina sa participe la constituirea unei formatiuni politice de opozitie care sa organizeze revolta timisoreana si s-o transforme in revolutie, pentru ca tot efortul timisorenilor de pana atunci, si mai ales jertfa celor morti, precum si suferinta celor raniti, sa nu se iroseasca in zadar [4; 5; 6].

Grupul organizat astfel de Lorin Ioan Fortuna a incercat apoi sa patrunda in cladirea Teatrului National si a Operei din Timisoara, in care preconiza sa instaleze sediul formatiunii politice: Frontul Democratic Roman.

Tentativa de patrundere in respectiva cladire s-a efectuat intai prin intrarea de serviciu a salariatilor (actorilor), si ulterior prin intrarea principala, fiind incununata de succes, desi initial o grupa de soldati, condusi de fostul maior Vasile Paul (in prezent general), care in zilele de 17-18.12.1989 s-a remarcat prin reprimarea sangeroasa a demonstrantilor in fosta: cale a Girocului (in prezent: calea Martirilor), precum si unii dintre angajatii institutiilor care isi avea sediul in acea cladire, au incercat sa se opuna acestei actiuni.

Astfel, cele doua grupuri care au patruns in respectiva cladire, primul prin intrarea laterala, din partea stanga a cladirii, si cel de-al doilea prin intrarea principala, s-au intalnit in foaierul balconului principal al cladirii, unde Lorin Ioan Fortuna a expus, din nou, celor prezenti, care erau mai multi decat cei ce formasera grupul initial, importanta constituirii unei formatiuni politice de opozitie, pentru care a propus denumirea: Frontul Democratic Roman, cu rolul de a prelua conducerea revoltei timisorene, a o organiza corespunzator si a o transforma in revolutie.

Propunerea a fost acceptata, dar pentru ca initiativa sa aiba legitimitatea si impactul necesar, Lorin Ioan Fortuna a precizat ca este necesara si o participare corespunzatoare, la realizarea acestei actiuni, din partea reprezentantilor intreprinderilor care au initiat marsul de protest, precum si al intreprinderilor care s-au alaturat, pe parcurs, acestei actiuni.

In acest scop a fost utilizata o statie de amplificare existenta in foaierul situat in spatele balconului principal al cladirii, care era utilizat, de regula, in unele zile de sfarsit de saptamana pentru a amplifica concerte de muzica populara si alte manifestari adresate populatiei Timisoarei, care se aduna in aceasta piata a Operei, ce constituia si principalul centru civic al orasului.

Statia de amplificare a fost activata cu ajutorul unor angajati ai teatrului National, precum si a unor componenti ai grupului de initiativa pentru constituirea Frontului Democratic Roman, trebuind mentionat, in acest context, ca, dupa patrunderea in cladire si anuntarea intentiei de a constitui, avand sediul acolo, o formatiune politica de opozitie, atat conducerea Teatrului National, cat si conducerea Operei n-au mai manifestat opozitie, ba chiar au colaborat tacit, in oarecare masura, de o maniera care trebuie apreciata, avand in vedere conditiile in care s-a produs, punand, in general, la dispozitie ceea ce era necesar si existent, pentru activitatea conducerii Frontului Democratic Roman, in acea cladire.

Odata statia de amplificare instalata, Lorin Ioan Fortuna a iesit in balcon si a luat primul cuvantul, spunand cine este si in ce scop se afla acolo, prezentand apoi obiectivul actiunii de constituire a Frontului Democratic Roman, importanta infaptuirii acestui obiectiv pentru ca revolta timisoreana sa nu esueze si adresand un apel tuturor intreprinderilor reprezentate, in acel moment, la demonstratia care avea loc in fosta piata a Operei, sa analizeze situatia, iar, daca doresc sa se alature grupului de initiativa pentru constituirea Frontului Democratic Roman (FDR), sa delege cate 2-3 delegati, din fiecare intreprindere, pentru a fi inclusi printre membrii: Comitetului Fondator al „Frontului Democrat Roman", care urma sa fie constituit.

Totodata Lorin Ioan Fortuna a expus principalele revendicari pe care Frontul Democratic Roman le va avea in vedere, ca formatiune politica de opozitie, in confruntarea cu Partidul Comunist Roman (PCR), aflat la guvernare, in vederea democratizarii tarii si eliminarii de la conducere a clanului Ceausescu si aservitilor acestui clan, revendicari care au constituit si fondul principal ideologic care a stat la baza redactarii Proclamatiei Frontului Democratic Roman.

Dupa Lorin Ioan Fortuna au luat cuvantul si alti membri ai grupului de initiativa pentru constituirea Frontului Democratic Roman, timp in care, in foaierul balconului, au inceput sa soseasca reprezentantii delegati de intreprinderile care au luat parte la marsul de protest, pentru a participa la constituirea Comitetului Fondator al Frontului Democratic Roman (CF-FDR).

Practic, in jurul orei 14, adica la aproximativ o ora dupa patrunderea in cladirea Teatrului National si Operei din Timisoara, actiunea de constituire a Comitetului Fondator al Frontului Democratic Roman (CF-FDR) era incheiata, fiind ales si un Birou Permanent (BP-FDR), format din Lorin Ioan Fortuna, in calitate de Presedinte, Claudiu Iordache, in calitate de Vicepresedinte, Maria Traistaru, in calitate de secretara, precum si Ioan Chis si Nicolae Badilescu, ca membri.

Desi s-au facut, ulterior mai multe presiuni pentru schimbarea, sau completarea acestui Birou Permanent, trebuie mentionat ca, atunci, la inceput, componenta acestui organ central executiv a intrunit adeziunea necesara, deoarece toti membrii faceau parte din grupul care initiase aceasta actiune si, in plus, riscurile implicate de asumarea unor asemenea responsabilitati au determinat alte persoane, propuse, sa refuze aceasta calitate, iar o parte din reprezentantii delegati ai intreprinderilor chiar s-au retras, precizand ca nu sunt pregatiti, sau dispusi, a-si asuma riscul de a participa la constituirea unui partid de opozitie, fiind acolo doar in calitate de observatori, si urmand a comunica intreprinderilor care i-au delegat cele expuse in legatura cu constituirea Frontului Democratic Roman, urmand ca acestea, daca vor dori sa se implice in acest demers, sa delege alti reprezentanti pregatiti si dispusi sa-si asume un asemenea rol, precum si riscurile corespunzatoare.

Datorita acestei motivatii, atunci cand presedintele FDR a luat din nou cuvantul si a prezentat lista membrilor CF-FDR, precum si lista membrilor BP-FDR al acestui organ central de constituire si conducere a respectivei formatiuni politice, nu s-a manifestat nici un protest din partea demonstrantilor prezenti atunci, in fosta piata a Operei, ba mai mult, anuntarea componentei organelor de conducere mentionate, precum si a intreprinderilor reprezentate, a fost primita cu ovatii si urale, cei prezenti intelegand ca a avut loc ceva deosebit de important, in evolutia revoltei timisorene, si anume ceva de natura a putea da un cu totul alt curs acestei revolte, la un alt nivel de organizare.

Deoarece o parte dintre reprezentantii intreprinderilor care au participat la fondarea Frontului democratic Roman au mentionat ca s-au primit amenintari din partea conducatorilor unor intreprinderi, conform carora cei care participasera la marsul de protest si, mai ales, la initierea si organizarea acestuia, vor fi urmariti de organele de represiune, pentru a fi pedepsiti corespunzator, urmand a fi totodata si dati afara din intreprinderile la care erau angajati, la propunerea lui Lorin Ioan Fortuna, CF-FDR a considerat necesar ca FDR sa-si asume conducerea orasului Timisoara, urmand a intreprinde masuri corespunzatoare in acest scop, prima fiind aceea de a declara orasul Timisoara ca primul oras eliberat de dictatura comunist-ceausista din Romania, astfel incat, din acel moment, conducerea orasului Timisoara a fost divizata in doua, pe de o parte: FDR, iar pe de alta parte: PCR.

Ca urmare a acestei hotarari, Lorin Ioan Fortuna a anuntat public, in jurul orei 15, in data de 20.12.1989, ca odata cu constituirea FDR si, dupa aprobarea constituirii, precum si a componentei organelor de conducere de catre demonstrantii prezenti in fosta piata a Operei, la Timisoara, se declanseaza de fapt o: Revolutie, si anume: Revolutia Sociala Romana din decembrie 1989, avand ca obiective fundamentale: eliminarea de la guvernare a clanului Ceausescu si a aservitilor sai, democratizarea Romaniei prin restabilirea drepturilor fundamentale ale omului, incalcate de catre fostul regim comunist-ceausist, judecarea si condamnarea tuturor celor care s-au facut vinovati de reprimarea sangeroasa a revoltei timisorene si de sprijinirea, in acest sens, a clanului Ceausescu, precum si integrarea Romaniei in cadrul tarilor civilizate, care respecta drepturile fundamentale ale omului si aplica democratia, ca forma de guvernare.

Totodata presedintele FDR a raspuns public celor care reclamau ca au primit amenintari pentru participarea lor la marsul de protest, din data de 20.12.1989, ca orasul Timisoara a fost declarat oras eliberat de dictatura comunist-ceausista de catre Frontul Democratic Roman (FDR), fiind astfel primul oras liber din Romania si a lansat un apel catre toate orasele tarii de a urma exemplul Timisoarei si de a aprinde flacara revolutiei pentru a se elibera de respectiva dictatura.

Acestui indemn i s-a dat curs inca in aceeasi zi, de catre orasul Lugoj, precum si in ziua urmatoare de catre orasele: Arad, Cluj, Bucuresti si altele, semn ca apelul lansat la Timisoara, in data de 20.12.1989, odata cu constituirea FDR, a avut efectul scontat si inca neasteptat de repede.

Presedintele FDR s-a adresat apoi demonstrantilor amenintati de conducerile intreprinderilor la care erau angajati sa se intoarca, grupati, la respectivele intreprinderi si sa destituie pe conducatorii care i-au amenintat, alegand altii, dispusi sa sprijine revolutia care se declansase, avand, in acest sens, aprobarea conducerii FDR, ceea ce s-a si intamplat in majoritatea intreprinderilor respective.

Presedintele FDR a mai cerut reprezentantilor tuturor intreprinderilor sa trimita delegati la sediul respectivelor intreprinderi care sa relateze ce s-a intamplat la Timisoara, si sa actioneze in vederea indeplinirii programului politic asumat de catre FDR, prin declansarea grevei generale, adica, pe cale pasnica si fara violenta, constituind totodata si Comitete de intreprindere ale FDR, in cat mai mlute intreprinderi din Timisoara, pentru a contribui astfel la dezvoltarea FDR si la formarea unei baze de masa, cu ajutorul careia sa poata fi invinse obstacolele dificile pe care fortele de represiune ale regimului comunist-ceausist le-au mobilizat si urmau sa le mai mobilizeze pentru a anihila miscarea protestatara din Timisoara care, din data de 20.12.1989, s-a transformat, din revolta, in Revolutie.

In acelasi scop au fost trimisi delegati in toate garile orasului, precum si la autogara, pentru a transmite un mesaj similar, prin intermediul calatorilor, intregii tari, si tot in acelasi scop s-a facut apel public la radioamatori, precum si la intreaga populatie a orasului Timisoara sa transmita radiofonic sau telefonic, in tara, precum si in afara tarii, mesaje corespunzatoare, referitoare la ceea ce se intampla la Timisoara, cerandu-se astfel, in mod public, sprijinul intregului oras, al intregii tari, precum si al comunitatii internationale, in vederea extinderii corespunzatoare a revolutiei, astfel incat aceasta sa-si poata indeplini obiectivele fundamentale asumate si, in primul rand, eliminarea de la Puterea suprema in Stat a clanului Ceausescu si a aservitilor sai.

In contextul in care, ca urmare a apelului mentionat, comunicatiile telefonice individuale ale populatiei orasului Timisoara au fost blocate, conducerea FDR a trimis reprezentanti la centrala telefonica a CFR Timisoara, independenta de reteaua telefonica urbana, cu solicitarea de a sprijini transmiterea de informatii la celelalte statii CFR din tara, pentru a comunica faptul ca la Timisoara s-a declansat o revolutie care, daca nu va fi corespunzator sprijinita si de catre alte orase ale tarii, va fi inabusita de catre fortele de represiune comunist-ceausiste, irosindu-se astfel o mare ocazie de a elimina, de la Puterea suprema in Stat, pe fostul dictator: Nicolae Ceausescu, precum si intregul clan care-l sustinea.

Colaborarea cu centrala telefonica a CFR Timisoara a avut un rol deosebit, suplinind, pe cat s-a putut, nefunctionarea retelelor telefonice publice, in zilele de 20 si 21.12.1989, in ceea ce priveste convorbirile interurbane si, mai ales, cele internationale.

Trebuie mentionat, de asemenea, ca au fost trimisi reprezentanti si la Consulatul Jugoslav din Timisoara, unde s-a explicat ce se intampla la Timisoara, solicitandu-se sprijinul Consulatului pentru informarea opiniei publice internationale referitor la evenimentele din Timisoara, precum si la declansarea revolutiei de catre FDR.

Datorita acestor actiuni, inca in seara zilei de 20.12.1989, postul de radio Europa Libera (foarte ascultat la acea vreme, in Romania, precum si de catre comunitatile romanesti din afara Romaniei) s-a remarcat transmitand stirea ca la Timisoara s-a constituit un partid de opozitie, intitulat: Frontul Democratic Roman, condus de un cadru didactic universitar, pe nume: Lorin Fortuna.

Noaptea zilei de 20.12.1989 a fost marcata de faptul ca populatia care a sprijinit masiv, in timpul zilei si chiar al serii, prin prezenta sa, Fontul Democratic Roman, asigurandu-i astfel si o protectie corespunzatoare, s-a dispersat, in cea mai mare parte, limitandu-se la un numar in jur de 250 de oameni, atat in interiorul cat si in exteriorul cladirii Teatrului National si al Operei.

Aceasta noapte a constituit o perioada critica in existenta FDR, deoarece ar fi permis anihilarea acestei formatiuni politice, daca s-ar fi actionat, in forta, atunci, desi FDR dispunea de o garda, care era inzestrata si cu cateva arme automate, preluate de la soldatii care, in timpul zilei incercasera sa se opuna demonstrantilor si fusesera coplesiti numeric, cedand armamentul pe care-l aveau, precum si de la fosta Militie Transporturi Feroviare, in schimbul eliberarii unor ofiteri ai acestei institutii, care incercasera sa se infiltreze in interiorul cladirii Teatrului National, in scop diversionist.

Daca totusi FDR n-a fost atacat in noaptea respectiva acest lucru nu s-a intamplat datorita faptului ca fortele de represiune ar fi renuntat la ideea unei asemenea actiuni, sau chiar ar fi pactizat cu demonstrantii, cum s-a afirmat ulterior, de catre reprezentanti din conducerea Garnizoanei militare Timisoara, precum si din conducerea centrala a Armatei (invocand si faptul ca unitati militare scoase in strada au fost retrase in jurul sediilor institutiilor militare din Timisoara), ci pentru ca scenariul de represiune se schimbase, avand in vedere experienta zilelor anterioare.

Trebuie sa se stie ca conducerea fortelor armate angajate in represiune, la Timisoara, a procedat inclusiv la realizarea unui plan de atacare a cladirii Teatrului National, la cererea directa a Ministrului de atunci al Armatei: generalul Vasile Milea, cu care a fost insarcinat generalul Stefan Gusa, care n-a mai fost pus in aplicare deoarece, la nivelul conducerii superioare a PCR, s-a apreciat ca, in contextul in care opinia publica interna si, mai ales, internationala fusese deja informata referitor la ce s-a intamplat la Timisoara si incepusera sa apara protestele internationale, era preferabila o reprimare utilizand forte care sa nu apartina direct Armatei.

Au fost alese astfel unitatile de garzi patriotice din judetele Mehedinti, Dolj si Olt, care au fost trimise, cu trenuri speciale,, la Timisoara, echipate cu uniforme specifice si inarmate cu ciomege, fiind dirijate de catre securisti.

Acestora li s-a comunicat ca urmau sa actioneze, la Timisoara, impotriva unor forte de invazie unguresti si iugoslave, care vroiau sa cucereasca Banatul romanesc si carora li se alaturase si o parte din populatia orasului.

Inarmate cu ciomege special confectionate, aceste forte urmau sa reprime pe cale civila si nu armata, revolutia declansata la Timisoara, pentru se a da apoi ocazia sa se afirme ca populatia loiala regimului comunist-ceausist a infrant revolta unor intrusi, precum si a unor localnici care urmareau destabilizarea regimului si creearea unor conditii favorabile desprinderii Banatului romanesc de teritoriul tarii.

Afland din timp de sosirea acestor trenuri, prin intermediul angajatilor centralei telefonice CFR, conducerea FDR a putut lua masuri corespunzatoare de contracarare a acestei actiuni.

Datorita acestor masuri care au constat in trimiterea de detasamente formate din cateva mii, sau doar sute de demonstranti in garile orasului, functie de marimea acestora, trenurile deja sosite au fost demobilizate, iar cele ce urmau sa mai vina (in total 12, din informatii neconfirmate oficial ) au fost oprite pe parcurs si intoarse inapoi dupa ce s-a constatat ca acest scenariu era sortit sa esueze, avand in vedere ca cei trimisi sa reprime revolutia cu batele (de fapt o prima mineriada), erau asteptati, la Timisoara, de multimi numeroase de demonstranti.

Deoarece celor deja sositi li s-a explicat ce se intampla, de fapt, la Timisoara, multi dintre acestia s-au alaturat revolutiei, dar marea majoritate a dorit sa se intoarca in localitatile de unde venisera, dorinta care le-a fost satisfacuta si, ca urmare a acestui fapt, o parte din cei trimisi sa reprime revolutia, la Timisoara, au devenit, la intoarcere in localitatile de unde plecasera, promotorii declansarii revolutiei in aceste localitati, putand fi evocat cazul orasului Craiova, in care, conform informatiilor primite de catre conducerea FDR, prin intermediul centralei telefonice CFR Timisoara, cei intorsi de la Timisoara au inceput sa scandeze, la coborarea in gara Craiova, lozinci impotriva regimului comunist-ceausist.

Celor care au dorit sa ramana in Timisoara li s-au asigurat alimente si locuri de cazare, pana in data de 24.12.1989, unii participand chiar si la lupta impotriva asa zisilor teroristi, care au actionat si la Timisoara.

In perioada 20-22.12.1989, in fosta piata a Operei din Timisoara, s-a desfasurat un miting maraton, cu o intrerupere in noaptea de 20 spre 21.12.1989.

Ingrijorarea care i-a cuprins pe membrii FDR-ului in noaptea respectiva, ca vor fi abandonati de populatia orasului, s-a spulberat insa in dimineata zilei urmatoare cand in piata respectiva s-au adunat peste 100.000 de oameni, care au dat astfel curs apelului la mobilizare, lansat de FDR, fapt ce a constituit un semnal clar pentru autoritati ca revolutia nu mai putea fi reprimata decat cu pretul a mii de morti si raniti, sau chiar cu cel al declansarii unui razboi civil, avand in vedere ca deja mai multe mari orase se ridicasera in sprijinul Timisoarei, precum si multe localitati din judetul Timis. „Azi in Timisoara – maine in toata tara!” a fost lozinca cel mai frecvent scandata in aceasta perioada, la care s-au adaugat si alte lozinci precum: „Jos Ceausescu!”; „Libertate!”; „Libertate te iubim, ori invingem, ori murim!”; „Jos dictatura!”; „Sa fie judecat, aicea in Banat!”; „ Ceausescu judecat pentru mortii din Banat!; "Frontul Democratic Roman"; „FDR"; „Fara violenta!”; „Armata e cu noi!” (desi doar la nivelul unor unitati inferioare, care au fraternizat cu demonstrantii, dupa ce au fost incercuite) „Exista Dumnezeu!”; „Pacat, pacat, de sangele varsat!”; „Vrem alegeri libere!”; „Basarabia e a noastra!”; „Bucovina e a noastra!”; „Basarabia! numai Basarabia!"; „Romania!" si altele.

De asemenea trebuie mentionat ca orice actiune de sprijin a activitatilor FDR, precum si anuntarea fiecarei localitati care s-a ridicat in sprijinul Timisoarei, sau a trimis ajutoare (in special alimente), era marcata, dupa anuntarea evenimentului, cu urale si lozinca: „Cinste lor!”

O lozinca doesebita, care se cuvine mentionata in mod special, este lozinca: „Nu va fie frica, Ceausescu pica!”, transmisa ca un indemn adresat tuturor, incepand cu grupurile de membri ai garzilor patriotice, sosite pentru a reprima revolutia cu ciomege si care, la inceput, au manifestat o teama justificabila, in momentul respectiv, cu privire la ce ar fi putut pati daca se intorceau la casele lor fara a-si fi indeplinit misiunea pentru care au fost trimisi, precum si stiindu-se ca multi au fraternizat cu demonstrantii.

Dupa victoria revolutiei, din partea unor cercuri din conducerea Armatei, s-a incercat sa se acrediteze ideea ca, inca din data de 20.12.1989, la Timisoara, Armata ar fi fraternizat cu demonstrantii, ceea ce nu este adevarat si trebuie corectat corespunzator.

Au avut loc intr-adevar o serie de fraternizari ale unor grupari mici de militari si chiar a unui tanc, in conditiile in care au fost practic inconjurate de catre demonstranti si li s-a cerut sau sa se solidarizeze cu revolutia, sau sa predea armamentul si sa se retraga, ocazie cu care au fost achizitionate si cateva pusti automate, cu care au fost dotate apoi grupurile care asigurau paza cladirii Teatrului National.

In data de 21.12.1989 dimineata o echipa de interventie a fost trimisa la Arad [8], de unde sosisera informatii ca populatia se aduna in centrul orasului, existand o atmosfera favorabila declansarii revolutiei, care a si fost declansata de catre echipa trimisa de catre conducerea FDR, in ciuda unor conditii de izolare militara la care era supus atat orasul Timisoara, cat si orasul Arad, precum si a unor riscuri ce i-ar fi putut costa viata pe membrii echipei respective, care au invatat, pe de rost, Proclamatia FDR, pentru a o putea transmite aradenilor.

O serie de incercari de a realiza un dialog cu o delegatie guvernamentala, sosita de la Bucuresti, in frunte cu Primul Ministru Constantin Dascalescu, in dupa amiaza zilei de 20.12.1989, precum si cu o parte din conducerea PCR – Timisoara, sau Timis, s-au dovedit a fi infructuoase, deoarece respectivii reprezentanti ai PCR nu erau nici pregatiti pentru o asemenea misiune si nici dispusi sa-si asume riscurile corespunzatoare in conditiile in care fostul dictator Nicolae Ceausescu ceruse ca revolutia sa fie reprimata, inclusiv prin interventia Armatei.

Avand in vedere faptul ca conducerea FDR fusese avertizata ca se pregatesc atentate impotriva unor conducatori ai FDR, precum si arestarea familiiolor acestora, planuindu-se inclusiv anihilarea FDR-ului, printr-un atac armat, in cladirea Teatrului National a fost instalat un regim disciplinar destul de sever, in care cei prezenti acolo erau periodic legitimati si perchizitionati, cu care ocazie au fost depistati si cativa intrusi, care erau inarmati si carora li s-au confiscat armele, fiind arestati.

In acest context, conducerea FDR a dat public dispozitii ca, in cazul in care cineva incerca un atentat inm cladirea Teatrului National, impotriva vreunui membru din conducerea FDR, sau impotriva unor membri ai FDR, cu scop evident subversiv, sa fie omorat pe loc, fara judecata situatie prin care se explica si se justifica atmosfera incordata existenta acolo (reclamata ulterior si reprosata conducerii FDR de catre unii nemultumiti), dar si faptul ca nici un atentat nu s-a produs in toata perioada 20-23.12.1989, desi cateva tentative au existat, dar au fost anihilate prin masuri preventive, cei in cauza fiind descoperiti in timpul controalelor ce se efectuau inopinat periodice si arestati.

In aceeasi perioada FDR s-a confruntat si cu o serie de probleme specifice privind asigurarea conditiilor necesare pentru ca demonstratia maraton sa poata continua (alimentatie, asistenta medicala, etc.)

Sunt multe cele care ar merita sa fie consemnate, in acest context, dar nu pot fi cuprinse toate in prezentul articol.

Mai trebuie mentionat insa, ca un aspect negativ si deosebit de regretabil, ce nu a putut fi evitat, in totalitate, dezinformarea prin transmiterea publica a unor zvonuri alarmiste si, mai ales, referitoare la prin numarul mortilor si ranitilor, cerut insistent de catre manifestanti, in conditiile in care spitalele, in care erau internati ranitii si unde au fost transportati mortii, erau pazite de fortele de represiune.

Cifra de 1.000 – 2.000 morti si raniti, pe care conducerea FDR a aflat-o si a hotarat s-o mentioneze, ca varianta posibila, s-a dovedit a fi ulterior nereala (pierderile din randul demonstrantilor fiind cu mult mai mici).

Confuzia a provenit si din faptul ca datorita modului conspirativ in care reprezentanmtii FDR incercau sa obtina aceste informatii, mortii si ranitii erau luati in calcul de mai multe ori, fiind mentionati atat la spitalele la care fusesera internati initial, fiind transportati acolo de catre prieteni sau rude, precum si la Spitalul Judetean unde, datorita dispozitiilor autoritatilor de atunci, au fost, in final, transportati mortii si multi dintre raniti. In acelasi context mai trebuie mentionat ca la spitale se primise ordin ca sa se distruga registrele de internari, prin ruperea foilor, ca sa nu se poata stii cati si mai ales cine a fost omorat, sau ranit prin impuscare.

Actiunea de filtrare a informatiilor ce se transmiteau public, prin intermediul statiei de amplificare nu a putut fi realizata corect, datorita faptului ca multi dintre cei care doreau sa se adreseze demonstrantilor, de la microfon, si primeau aprobarea in acest sens, profitau de aceasta ocazie pentru a difuza si alte informatii sau opinii, decat cele convenite initial, pentru care primisera aprobarea de a le difuza, din partea conducerii FDR.

O actiune deosebita, care s-a finalizat totusi ca o colaborare cu autoritatile PCR de atunci, a constituit-o eliberarea, in seara zilei de 20.12.1989, a marii majoritati a celor arestati in perioada 16-20.12.1989, acuzati, sau doar banuiti de a fi participat la revolta, desi cea mai mare parte fusesera arestati doar pentru ca au fost gasiti pe strazi, fiind banuiti ca ar fi participat la revolta, desi n-au facut-o.

Au ramas in arest, doar, cei care au fost acuzati ca au spart, sau au furat din magazinele carora li se sparsesera vitrinele, in perioada 16-20.12.1989.

Este important de mentionat, in acest context, faptul ca datorita strategiei nonviolente de protest, bazata doar pe declansarea grevei generale, adoptata de catre conducerea FDR, in toata perioada 20-22.12.1989, pana la izbucnirea actiunii diversioniste a asa zisilor „terorisi”, in Timisoara nu s-au mai inregistrat victime ca urmare a participarii la revolta, care s-a transformat in revolutie.

Fiind informata ca in capitala se pregatea o schimbare, la nivel de varf, in cadrul PCR, a fostului dictator, cu fiul acestuia: Nicu Ceausescu, conducerea FDR a hotarat sa transmita un mesaj public corespunzator, prin care cei ce planuiau o asemenea manevra sa inteleaga ca ea nu va fi acceptata de catre conducerea FDR, care solicita ferm eliminarea de la Putere a intregului clan Ceausescu, precum si a aservitilor acestuia.

Pe de alta parte, primindu-se informatii conform carora constatand transmiterea acestui mesaj avusese efectul scontat, la nivelul conducerii PCR avandu-se in vedere o solutie de inlocuire a fostului dictator cu o alta persoana, care sa nu fie din familia Ceausescu, conducerea FDR a considerat necesar si util a face presiuni publice in continuare, pentru ca la conducerea PCR sa ajunga o persoana deschisa dialogului si mai ales apta sa inteleaga si sa accepte ca si in Romania trebuiau sa aiba loc reforme care, dupa modelul altor tari comuniste, care deja le initiasera, sa conduca la inlaturarea sistemului dictatorial de guvernare si introducerea democratiei, precum si la realizarea urgenta a unor reforme, absolut necesare, pentru a da posibilitatea ca si Romania sa intre in randul Statelor civilizate (asa cum se solicita si prin Proclamatia FDR).

In acest context, s-a hotarat sa se declare public ca FDR nu are incredere in acei membri ai PCR care au manifestat obedienta fata de clanul Ceausescu, solicitandu-se ca la dialogul cu FDR, PCR sa desemneze reprezentanti in care se putea avea incredere, dintre cei care care avusesera curajul sa se opuna, intr-o forma, sau alta, mai mult, sau mai putin, fostului dictator. Asfel s-a ajuns sa fie mentionate si scandate public numele lui Corneliu Manescu si a lui Ion Iliescu (ultimul lasand multor timisoreni o buna impresie atunci cand a activat in cadrul conducerii PCR – Timis si s-a ocupat de sectorul cultural, la nivel judetean), ca reprezentanti ai PCR agreati ca interlocutori si negociatori de catre conducerea FDR, pentru eventuale discutii preliminare si viitoare tratative.

Acest fapt a avut efectul scontat, in sensul ca, dupa fuga fostului dictator, inclusiv prin interventia hotarata a demonstrantilor din capitala, in data de 22.12.1989, nu au fost acceptati sa preia conducerea tarii personaje precum: Constantin Dascalescu, sau Ilie Verdet, ci a fost preferat Ion Iliescu.

Ulterior insa, la inceputul anului 1990, oameni de rea credinta, inclusiv din Timisoara, dorind sa discrediteze, sau sa minimalizeze, cu orice pret, rolul FDR in revolutie (in contextul in care se infiintasera si alte partide politice, si-si cautau inclusiv o legitimitate revolutionara prin a afirma ca, de fapt, mai ales datorita lor avea loc o revolutie adevarata in Romania, dupa cea din decembrie 1989, care potrivit lor nu a fost o revolutie autentica) s-au pretat la a acuza conducerea FDR ca ar fi reprezentat, de fapt, un complot pro - PCR – aripa Ion Iliescu, sau chiar un complot KGB – ist.

Nu merita sa comentam asemenea acuzatii, deoarece, intre timp,, respectivele partide, sau doar organizatii socio-politice (exemplu: Societatea Timisoara ) si-au demonstrat caracterul clientelar, demonstrand ca reprezinta de fapt grupari de interese care s-au coalizat destul de rapid, dupa revolutie, incercand sa profite, pe cat se pute, in tentativa de a-si asigura prezenta la guvernarea centrala, sau doar locala, in Romania, chiar si cu pretul discreditarii FDR, a conducatorilor sai si, mai ales, a presedintelui FDR: Lorin Ioan Fortuna, care devenise, pentru acestea, cat si pentru gruparea deinterese ce acaparaset Puterea suprema in Stat, in capitala, un personaj extrem de incomod, nefiind nici coruptibil, nici santajabil si nici manipulabil in alte moduri.

In data de 22.12.1989 dimineata mai trebuie mentionata, ca deosebit de importanta: tiparirea si difuzarea sub forma de manifest, a Proclamatiei FDR, actiune impiedicata cu o zi inainte, la Intreprinderea Poligrafica Timisoara, de catre o unitate armata speciala (unitate de parasutisti sosita de la Caracal), care s-au evidentiat prin zelul cu care dorea sa inceapa represiunea, exceland chiar conducatorlu acestei unitati (care a cerut chiar personal permisiunea de a deschide focul, dar a fost refuzat de conducerea ierarhic superioara), semn ca conducerea armatei, din Timisoara, era inca departe de a fi trecut de partea revolutiei, cum s-a afirmat ulterior) [9].

Avand in vedere ca intre timp de la Bucuresti se anuntase fuga fostului dictator Nicolae Ceausescu, pe manifestele proclamatiei FDR care se mai tipareau la acea ora, a fost aplicata metiunea: a cazut tirania!; Poporul Roman a invins!

Tot in 22.12.1989, dimineata, a fost redactat, multiplicat si difuzat un alt document important al FDR, intitulat: Rezolutia finala a Adunarii Populare din Timisoara referitoare la instituirea adevaratei democratii si libertati in Romania [10].

Mai trebuie mentionat ca inca din data de 20.12.1989, conducerea FDR a incercat sa tipareasca si un ziar propriu, tot la Intreprinderea Poligrefica Timisoara, trimitand acolo, in acest scop, o delegatie care a purtat discutii cu conducerea intreprinderii, care insa si-a declinat competenta si raspunderea, mentionand ca, in conformitate cu dispozitiile speciale pe care le primise, a caror respectare era urmarita de o grupa de militari, prezenti in intreprindere, nu avea dreptul sa aprobe personal o asemenea solicitare [9].

FDR a reusit pana la urma sa tipareasca o publicatie proprie denumita: victoria, care a fost si prima publicatie libera apruta la Timisoara, la cateva zile dupa preluarea conducerii judetului Timis de catre o coalitie formata din FDR, conducerea Garnizoanei Militare Timisoara, precum si o serie de reprezentanti ai unor importante institutii si intreprinderi din oras si judet, in data de 26.12.1989, publicatie care a fost preluata ulterior de Asociatia VICTORIA a Luptatorilor in Revolutie din Timisoara, incheindu-si insa existenta in cursul anului 1990, dupa aparitia doar a catorva numere [11].

Nu ne propunem sa dezvoltam, in cadrul acestui articol, nici ce s-a intamplat cu FDR dupa prabusirea fostului regim comunist-ceausist, cand FDR a preluat conducerea la nivelul judetului Timis, precum si la nivelul orasului Timisoara (dar nu in exclusivitate, ci in colaborare cu reprezentanti ai Garnizoanei militare din Timisoara si ai fostei administratii, dand astfel dovada de maturitatea necesara intelegerii ca nu se putea realiza, in exclusivitate, administrarea judetului Timis si nici reformele ce se impuneau a fi declansate.

In acest context, desi si-a exprimat insatisfactia si chiar dezacordul ca, la Bucuresti, s-a constituit o alta formatiune politica: Frontul Salvarii Nationale (FSN), cu care, desi a dorit, conducerea FDR nu a putut lua contact, deosrece o delegatie a FDR, condusa de presedintele Lorin Ioan Fortuna, care a incercat sa se deplaseze la Bucuresti, in dupa amiaza zilei de 22.12.1989, a fost impiedicata, (cursa TAROM cu care se deplasa delegatia fiind blocata la Arad, unde a facut escala, in drum spre Bucuresti de declansarea asa numitului atac al teroristilor).

Cazand in cursa manipularii mediatice efectuata de catre fosta conducere a armatei din acea vreme, precum si de catre grupul care a infiintat, in capitala, FSN, ca de altfel intreaga tara, conducerea FDR a considerat necesara integrarea FDR in cadrul FSN, pana la alegerile generale ce urmau a fi organizate ulterior, avand in vedere ca nu putea influenta prea mult ceea ce se petrecea in capitala, si considera ca este nevoie de o conducere unitara a revolutiei, pentru ca aceasta sa se incheie victorios, intr-un timp cat mai scurt si cu un numar de victorie cat mai redus.

In acest sens a fost trimisa la Bucuresti o delegatie a FDR, cu un mesaj prin care se anunta hotararea conducerii FDR de a integra FDR in FSN, pana la victoria finala a revolutiei, precum si integrarea Biroului Permanent al Consiliului FDR format din Lorin Ioan Fortuna - presedinte, Claudiu Iordache - vicepresedinte, Mihaela Munteanu – secretara, precum si Stefan Ivan si Petrisor Morar – membri in cadrul Consiliului Central al FSN, mesaj ce a fost inmanat personal lui Ion Iliescu, in data de 24.12.1989, fapt recunoscut public, de catrea cesta, cu prilejul aniversarii a 14 ani de la Revolutia Sociala Romana, din decembrie 1989, la Timisoara, in data de 20.12. 2003.

Faptul ca aceasta propunere practic nici n-a fost luata in seama de aroganta, sau interesul celor care practic au confiscat revolutia facuta de altii si, dupa cum s-a demonstrat ulterior, au si deturnat-o in cu totul alta directie, decat ar fi trebuit sa evolueze, consideram ca reprezinta o responsabilitate deosebit de grava, pentru care cei vinovati vor trebui sa raspunda corespunzator mai devreme sau mai tarziu, atat in justitie, cat si in ochii opiniei publice, precum si in constiinta scrisa a Poporului Roman, adica in istorie.

Rostul principal al acestui articol este tocmai de a actiona in acest sens, pentru a provoca urgentarea desteptarii Romanilor, in consens cu indemnul imnului national, si a-i ajuta sa constientizeze cine i-au fost sprijinitorii adevarati in decembrie 1989 si cine au fost cei care l-au manipulat si l-au adus in starea de degringolada si dezamagire in care se afla in prezent.

Pe de alta parte, acest articol are si rolul de a evidentia rolul extraordinar pe care l-a avut FDR, (comparativ cu FSN) in organizarea, declansarea si conducerea revolutiei, de la Timisoara, atat cat s-a putut, pana la caderea regimului comunist-ceausist, in data de 22.12.1989, in jurul orei 13, fiind singura formatiune politica, infiintata in conditii de ilegalitate, care si-a asumat acest rol, precum si riscurile corespunzatoare, FSN fiind infiintat abia in seara zilei de 22.12.1989, la nivel de grup de initiativa si abia in zilele urmatoare la nivel de Consiliu Central al FSN, fara a include insa nici un reprezentant al FDR, dovedind astfel ca s-a constituit doar pentru a acapara Puterea suprema in Stat, nefiind legitimat, in acest sens, de o participare corespunzatoare la revolutie, ca formatiune politica, iar episodul luptei impotriva teroristilor nu poate fi considerata revolutie, ci mai degraba contrarevolutie, ce trebuie investigata si judecata ca atare, atunci cand un asemenea demers va fi posibil, in sensul ca cei care au interesul de a bloca o asemenea investigare si judecare, vor fi eliminati din sfera de influenta a Puterii spreme in Stat.

Indiferent de faptul ca i s-a refuzat asocierea la preluarea Puterii supreme in Stat, cum ar fi meritat, Frontul Democratic Roman (autodesfiintat de catre conducatorii sai, dupa ce si-a incheiat misiunea sa fundamentala, tocmai pentru a nu cadea prada rechinilor politici si a suferi o transformare camaleonica de genul celei la care a fost supus FSN), va beneficia insa, in timp, de prestigiul si recunoasterea publica pe care le merita, inclusiv la nivel oficial, dar care pana in prezent, se lasa inca asteptate, demonstrind prin modul in care s-a constituit si actionat ce poate si trebuie sa se faca in conditii de criza sociala deosebita, in care anumiti oameni nu doar potriviti, ci si doesebiti, s-au intalnit in locul potrivit si la momentul potrivit, pentru a se asocia si a-si uni eforturile in scopul de a oferi un alt viitor Romaniei, blocata, in evolutia sa, de un regim comunist-dictatorial anacronic si anihilant al aspiratiilor Poporului Roman de a trai liber si demn.

 

 

 

  

 

 

FRONTUL DEMOCRATIC ROMAN

(FDR)

 

Marinela Veronica Tariuc

 

1. Constituirea

       

         În data de 20.12.1989, pe fondul desfasurarii revoltei timisorene [1] (declansata în data de 16.12.1989, împotriva regimului comunist-ceausist), cand revolta a atins apogeul, culminand cu o mare demonstratie de protest (sub forma unui mars), initiata de catre salariatii întreprinderilor de la capatul platformei industriale din calea Buziasului (intreprinderea de aparate electrice de masura, Electrotimis si Optica, la care s-au asociat, pe parcurs, si salariatii altor întreprinderi, situate pe aceeasi platforma industriala, precum si din alte platforme industriale, ca cele din zona Garii de Nord si zona în care se afla amplasata Uzina Mecanica), cand o parte a coloanei de demonstranti a intrat în fosta piata a Operei din Timiooara (în prezent Piata Victoriei), un grup de protestatari (dintre care pot fi amintiti: Ioan Chio, Traian Vraneantu, Claudiu Iordache, Nicolae Badilescu, Mihaela Munteanu, Maria Traistaru si altii, care li s-au asociat acestora) au dat curs îndemnului lui Lorin Ioan Fortuna, cadru didactic la Institutul Politehnic „Traian Vuia“ din Timiooara, de a organiza o formatiune politica de opozitie fata de Partidul Comunist Roman (PCR), aflat la conducerea tarii, în calitate de partid unic (condus practic de familia fostului dictator Nicolae Ceauoescu si aserviti acestei familii), formatiunea politica pentru care a propus denumirea: Frontul Democrat Roman, devenita ulterior: Frontul Democratic Roman, odata cu difuzarea documentului programatic intitulat: Proclamatia Frontului Democratic Roman, conceputa în cursul zilei de 20.12.1989 [2;3] de un colectiv coordonat de catre Lorin Ioan Fortuna, definitivata în noaptea de 20–21.12.1989, si difuzata începand cu dimineata zilei de 21.12.1989, mai întai prin citirea acestui document din tribuna amenajata în balconul cladirii Teatrului National si al Operei din Timisoara, iar ulterior, prin multiplicare, prin diverse procedee, si tiparire inclusiv sub forma de manifest, în cele 4 limbi ale principalelor etnii care convietuiesc în Timisoara: romana, germana, maghiara si sarba [4].

        În timpul desfasurarii marsului de protest, Lorin Ioan Fortuna a parasit coloana demonstrantilor, în care era integrat, în dreptul Institutului Politehnic „Traian Vuia“ (în prezent Universitatea „Politehnica“) din Timisoara, pentru a merge la locul sau de munca (un laborator de telecomunicatii) si a confectiona acolo 3 panouri, pe care erau înscrise lozincile: Frontul Democrat Roman; Asta-i Timisoara! Unde este Tara? si respectiv: „Jos Ceausescu!“, cu care a revenit printre demonstranti, în fosta piata a Operei, si le-a cerut unor participanti la demonstratie sa le ridice în sus si sa le puna astfel în evidenta, dupa care a contactat o serie de demonstranti pentru a-i determina sa participe la constituirea unei formatiuni politice de opozi?ie, care sa organizeze revolta timiooreana si s-o transforme în revolutie, pentru ca tot efortul timioorenilor, de pana atunci, si mai ales jertfa celor morti, precum si suferinta celor raniti, sa nu se iroseasca în zadar [4;5;6].

       Grupul organizat astfel de catre Lorin Ioan Fortuna a încercat apoi sa patrunda în cladirea Teatrului National oi a Operei din Timiooara, în care preconiza sa instaleze sediul formatiunii politice: Frontul Democrat Roman.

       Tentativa de patrundere în respectiva cladire s-a efectuat mai întai prin intrarea de serviciu a salariatilor (actorilor) si ulterior prin intrarea principala, fiind încununata de succes, desi initial o grupa de soldati, conduoi de fostul maior Vasile Paul (în prezent general, care în zilele de 17–18.12.1989 s-a remarcat prin reprimarea sangeroasa a demonstrantilor în fosta cale a Girocului – în prezent Calea Martirilor), precum si unii dintre reprezentantii institutiilor care îsi aveau sediul în acea cladire, au încercat sa se opuna acestei actiuni.

       Astfel, cele doua grupuri care au patruns în respectiva cladire, primul prin intrarea laterala, din partea stanga a cladirii, iar cel de-al doilea prin intrarea principala, s-au întalnit în foaierul balconului principal al cladirii, unde Lorin Ioan Fortuna a expus, din nou celor prezenti, care erau mai multi decat cei ce formasera grupul initial, importanta constituirii unei formatiuni politice de opozitie, cu denumirea: Frontul Democrat Roman, cu rolul de a prelua conducerea revoltei timioorene, a o organiza corespunzatorsoi a o transforma în revolutie.

       Propunerea a fost acceptata cu amendamentul ca era mai potrivita denumirea: Frontul Democratic Roman, iar, pentru ca initiativa sa aiba legitimitatea si impactul necesare, Lorin Ioan Fortuna a precizat ca era necesara si o participare corespunzatoare, la realizarea acestei actiuni, din partea reprezentantilor întreprinderilor care au initiat marsul de protest, precum oi al întreprinderilor care s-au alaturat, pe parcurs, acestei ac?iuni.

       În acest scop a fost folosita o statie de amplificare existenta în foaierul situat în spatele balconului principal al cladirii, care era utilizata, de regula, în unele zile de sfarsit de saptamana, pentru a amplifica concerte de muzica populara si alte manifestari adresate populatiei Timiooarei, care se aduna în aceasta piata a Operei, loc ce constituia si principalul centru civic al orasului.

Statia de amplificare a fost activata cu ajutorul unor angajati ai Teatrului National, precum si a unor componenti ai grupului de initiativa pentru constituirea Frontului Democratic Roman, trebuind mentionat, în acest context, ca, dupa patrunderea în cladire si anuntarea intentiei de a constitui, avand sediul acolo, o formatiune politica de opozitie, atat conducerea Teatrului National, cat si conducerea Operei, n-au mai manifestat opozitie, ba chiar au colaborat tacit, în oarecare masura, de o maniera care trebuie, în prezent, apreciata, avand în vedere condi?iile în care a avut loc, punand, în general, la dispozitie ceea ce era disponibil si necesar pentru activitatea conducerii Frontului Democratic Roman, în acea cladire.

       Odata statia de amplificare instalata, Lorin Ioan Fortuna a iesit în balcon si a luat primul cuvantul, spunand cine este si în ce scop se afla acolo, prezentand apoi obiectivul actiunii de constituire a Frontului Democratic Roman, importanta înfaptuirii acestui obiectiv pentru ca revolutia timisoreana sa nu esueze, si adresand totodata un apel tuturor întreprinderilor reprezentate, în acel moment, la demonstratia care avea loc în fosta piata a Operei, sa analizeze situatia, iar, daca doresc sa se alature grupului de initiativa format pentru constituirea Frontului Democratic Roman (FDR), sa delege cate 2–3 delegati, din fiecare întreprindere, pentru a fi incluoi membrii: Comitetul Fondator al „Frontului Democratic Roman“ care urma sa fie constituit.

Lorin Ioan Fortuna a expus si principalele revendicari pe care Frontul Democratic Roman le va avea în vedere, ca formatiune politica de opozitie, în confruntarea cu Partidul Comunist Roman (PCR), aflat la guvernare, în vederea democratizarii tarii si eliminarii de la conducere, a clanului Ceausescu si aservitilor acestui clan, revendicari care au format si fondul ideologic principal care a stat la baza redactarii Proclamatiei Frontului Democratic Roman.

         Dupa Lorin Ioan Fortuna au luat cuvantul si alti membri ai grupului de initiativa pentru fondarea Frontului Democratic Roman, timp în care, în foaierul balconului, au început sa soseasca reprezentantii delegati de întreprinderile care au luat parte la marsul de protest, pentru a participa la constituirea Comitetului Fondator al Frontului Democratic Roman (CF – FDR).

Practic, în jurul orei 14, adica la aproximativ o ora dupa patrunderea în cladirea Teatrului National oi Operei din Timiooara, actiunea de constituire a Comitetului Fondator al Frontului Democratic Roman (CF–FDR) era încheiata, fiind ales si un Birou Permanent (BP–FDR), format din Lorin Ioan Fortuna, în calitate de presedinte, Claudiu Iordache, în calitate de vicepresedinte, Maria Traistaru, în calitate de secretara, precum si Ioan Chis si Nicolae Badilescu, ca membri.

       Deoi s-au facut ulterior mai multe presiuni pentru schimbarea sau completarea acestui Birou Permanent, trebuie mentionat ca, atunci la început, componenta acestui organ central executiv a întrunit adeziunea necesara, deoarece toti membrii faceau parte din grupul care initiase aceasta actiune oi în plus, riscurile implicate de asumarea unor asemenea responsabilitati au determinat alte persoane propuse sa refuze aceasta calitate, iar o parte dintre reprezentantii delegati ai întreprinderilor chiar s-au retras, precizand ca nu sunt pregatiti, sau dispusi, sa-si asume riscul de a participa la constituirea unui partid de opozitie, fiind acolo doar în calitate de observatori si urmand a comunica întreprinderilor care i-au delegat cele expuse în legatura cu constituirea Frontului Democratic Roman, urmand ca acestea, daca vor dori sa se implice în acest demers, sa delege alti reprezentanti, pregatiti si dispusi sa-si asume un asemenea rol, precum si riscurile corespunzatoare.

       Datorita acestei motivatii, atunci cand presedintele FDR a luat din nou cuvantul si a prezentat lista membrilor CF–FDR, precum si lista membrilor BP–FDR al acestui organ central de fondaresoi conducere a respectivei formatiuni politice, nu s-a manifestat nici un protest din partea demonstrantilor prezenti în fosta piata a Operei, ba mai mult, anuntarea componentei organelor de conducere mentionate, precum si a întreprinderilor reprezentate, a fost primita cu ovatii si urale, cei prezenti întelegand ca s-a petrecut, în evolutia revoltei timidorene, ceva deosebit de important, si anume ceva de natura a putea da un cu totul alt curs acestei revolte, la un nivel superior de organizare.

 

2. Declansarea revolutiei

 

        Ca urmare a acestei hotarari, Lorin Ioan Fortuna a anuntat public, în jurul orei 14, în data de 20.12.1989, ca odata cu fondarea FDR si aprobarea acestei constituiri, precum si a componentei organelor de conducere, de catre demonstrantii prezenti în fosta piata a Operei, la Timisoara, se declanseaza de fapt o revolutie (denumita ulterior: Revolutia Romana din decembrie 1989), avand ca obiective fundamentale eliminarea de la guvernare a clanului Ceausescu si a aservitilor sai, democratizarea Romaniei prin restabilirea drepturilor fundamentale ale omului, încalcate de catre fostul regim comunist-ceauosist, judecarea si condamnarea tuturor celor care s-au facut vinovati de reprimarea sangeroasa a revoltei timisorene ssi de sprijinirea, în acest sens, a clanului Ceausescu, precum si integrarea Romaniei în cadrul tarilor civilizate, care respecta drepturile fundamentale ale omului si aplica democratia, ca forma de guvernare.

 

3. Declararea orasului Timiooara ca primul oras eliberat de dictatura comunist-ceausista.

 

        Deoarece o parte dintre reprezentantii întreprinderilor care au participat la fondarea Frontului Democratic Roman au mentionat ca s-au primit amenintari din parta conducatorilor unor întreprinderi, conform carora cei care participasera la marsul de protest si mai ales la initierea si organizarea acestuia, vor fi urmariti de organele de represiune, pentru a fi pedepsiti corespunzator, urmand a fi totodata si dati afara din întreprinderile la care erau angajati, la propunerea lui Lorin Ioan Fortuna, CF–FDR a considerat necesar ca FDR sa-si asume conducerea orasului Timiooara, urmand a întreprinde masuri corespunzatoare în acest scop, prima fiind aceea de a declara orasul Timiooara ca primul oras din Romania, eliberat de dictatura comunist-ceauoista, astfel încat, din acel moment, conducerea orasului Timisoara urma a fi divizata în doua, pe de o parte FDR, iar pe de alta parte: PCR.

       Ca urmare a acestei hotarari, presedintele FDR a raspuns public celor care reclamau ca au primit amenintari pentru participarea lor la marsul de protest, din data de 20.12.1989, ca orasul Timiooara a fost declarat oras eliberat de dictatura comunist-ceauoista, de catre Frontul Democratic Roman (FDR), fiind astfel primul oras liber din Romania si a lansat un apel catre toate orasele tarii de a urma exemplul Timisoarei si de a aprinde flacara revolutiei pentru a se elibera de dictatura.

       Acestui îndemn i s-a dat curs înca în aceeasi zi, de catre orasul Lugoj, precum si în ziua urmatoare de catre orasele Arad, Cluj, Bucuresti si altele, semn ca apelul lansat la Timiooara, în data de 20.12.1989, odata cu constituirea FDR, a avut efectul scontat si înca neasteptat de repede.

        Preoedintele FDR s-a adresat apoi demonstrantilor amenintati de conducerile întreprinderilor la care erau angajati, cerandu-le sa se întoarca, grupati, la respectivele întreprinderi si sa-i destituie, cu aprobarea conducerii FDR, pe conducatorii care i-au amenintat, alegand altii, avand însa si competenta necesara, dispusi sa sprijine revolutia care se declansase, ceea ce s-a si întamplat, în unele din întreprinderile respectiv.

 

4. Declansarea grevei generale ca modalitate principala de protest si de lupta.

 

        Preoedintele FDR a mai cerut reprezentantilor tuturor întreprinderilor sa trimita delegati, la sediul respectivelor întreprinderi, care sa relateze ce s-a întamplat la Timiooara si sa actioneze în vederea îndeplinirii programului politic asumat de catre FDR prin declanoarea grevei generale, adica, pe cale pasnica si fara violenta, constituind totodata si Comitete de întreprindere ale FDR, în cat mai multe întreprinderi din Timisoara, pentru a contribui astfel la dezvoltarea FDR si la formarea unei baze de masa, cu ajutorul careia sa poata fi învinse obstacolele dificile pe care fortele de represiune ale regimului comunist-ceausist le-au mobilizat si urmau sa le mai mobilizeze pentru a anihila miscarea protestatara din Timiooara care, din data de 20.12.1989, s-a transformat din revolta în revolutie.

În acelaoi scop au fost trimioi delegati în toate garile orasului, precum si la autogara, pentru a transmite un mesaj similar, prin intermediul calatorilor, întregii tarii, si, tot în acelasi scop, s-a facut apel public la radioamatori, precum si la întreaga populatie a orasului Timiooara, sa transmita radiofonic sau telefonic, în tara, precum si în afara tarii, mesaje corespunzatoare, referitoare la ceea ce se întampla la Timisoara, cerandu-se astfel, în mod public, sprijinul întregului oras, al întregii tari, precum si al comunitatii internationale, în vederea extinderii si sprijinirii corespunzatoare a revolutiei, astfel încat aceasta sa-si poata îndeplini obiectivele fundamentale asumate si, în primul rand, eliminarea de la Puterea suprema în Stat a clanului Ceausescu si a aservitilor sai.

 

5. Mediatizarea faptului ca la Timisoara s-a declansat revolutia.

 

       În contextul în care, ca urmare a apelului mentionat, o parte a comunicatiilor telefonice interurbane individuale ale populatiei orasului Timiooara au fost blocate, conducerea FDR a trimis reprezentanti la centrala telefonica a CFR Timiooara, independenta de reteaua telefonica urbana, cu solicitarea de a sprijini transmiterea de informatii la celelalte statii CFR din tara, pentru a comunica faptul ca la Timisoara s-a declansat o revolutie care, daca nu va fi corespunzator sprijinita si de catre alte orase ale tarii, va fi înabusita de catre fortele de represiune comunist-ceausiste, irosindu-se astfel o mare ocazie de a elimina de la Puterea suprema în Stat, pe dictatorul Nicolae Ceausescu, precum si întregul clan care-l sustinea.

      Colaborarea cu centrala telefonica a CFR Timiooara a avut un rol deosebit, suplinind, pe cat s-a putut, nefunctionarea corespunzatoare a retelei telefonice publice, în zilele de 20 si 21.12.1989, în ceea ce priveste convorbirile interurbane si, mai ales, cele internationale.

       Trebuie mentionat, de asemenea, ca au fost trimisi reprezentati si la Consulatul Iugoslav din Timisoara, unde s-a explicat ce se întampla la Timisoara, solicitandu-se sprijinul Consulatului pentru informarea opiniei publice internationale referitor la evenimentele petrecute anterior la Timisoara, precum si la declansarea revolutiei, de catre FDR.

       Încercarea de a realiza un dialog cu delegatia guvernamentala sosita de la Bucuresti, în frunte cu primul-ministru Constantin Dascalescu, în dupa-amiaza zilei de 20.12.1989, precum si cu o parte din conducerea PCR Timis si PCR Timiooara, s-au dovedit a fi infructuoase, deoarece respectivii reprezentanti ai PCR nu erau nici pregatiti pentru o asemenea misiune si nici dispusi sa-si asumne riscurile corespunzatoare, în conditiile în care fostul dictator Nicolae Ceausescu ceruse ca revolta timisoreana sa fie reprimata, inclusiv prin interventia Armatei.

        Ca urmare a acestui fapt, Lorin Ioan Fortuna a anuntat public, din balconul cladirii fostei judetene PCR Timis (în prezent sediu al Consiliului Judetean  si a Prefecturii judetului Timis), unde s-a desfasurat dialogul cu delegatia guvernamentala a PCR, precum si ulterior din balconul Teatrului National si al Operei, unde functiona sediul FDR, ca respectiva delegatie guvernamentala nu era abilitata sa poarte tratative pentru eliminarea de la Puterea Suprema în Stat a clanului Ceausescu si a aservitilor acestuia, singura solutie fiind continuarea si amplificarea revolutiei ce fusese declansata, în aceeasi zi, atat la Timiooara, cat si în restul ?arii.

Datorita acestor actiuni, înca în seara zilei de 20.12.1989, postul de radio Europa Libera (foarte ascultat la acea vreme, în Romania, precum si de catre comunitatile romanesti din afara Romaniei) s-a remarcat transmitand stirea ca, pe fondul revoltei ce avea loc la Timisoara, s-a constituit un partid de opozitie, intitulat Frontul Democratic Roman, condus de un cadru didactic universitar pe nume Lorin Fortuna.

 

6. Anihilarea actiunii de reprimare a FDR cu ajutorul unor unitati de garzi patriotice (mineriada!).

 

        Noaptea zilei de 20 spre 21.12.1989 a fost marcata de faptul ca populatia care a sprijinit masiv, în timpul zilei si chiar al serii, prin prezenta sa, Frontul Democratic Roman, asigurandu-i astfel si o protectie corespunzatoare, s-a dispersat, în cea mai mare parte, ramanand, în fosta piata a Operei, doar un numar de aproximativ 250 de oameni, atat în interiorul, cat si în exteriorul cladirii Teatrului National oi a Operei.

        Aceasta noapte a constituit o perioada critica în existenta FDR, deoarece ar fi facilitat anihilarea acestei formatiuni politice, daca s-ar fi actionat, în forta, atunci, desi FDR dispunea de o garda de paza, care era înzestrata si cu cateva arme automate.

Aceste arme au fost preluate de la soldarii care, în timpul zilei, încercasera sa se opuna demonstranrilor si fusesera coplesiti numeric, cedand armamentul pe care-l aveau, precum si de la fosta Militie Transporturi Feroviare, în schimbul eliberarii unor cadre ale acestei institutii, care încercasera sa se înfiltreze în interiorul cladirii Teatrului National, în scop diversionist.

       Acest aspect reprezinta totodata si un argument hotarator pentru combaterea unor opinii postrevolutionare, conform carora meritul declansarii si înfaptuirii Revolutiei Romane din Timisoara revine întregii populatii a orasului si nu doar membrilor FDR.

Cei care au ramas singuri, în noaptea de 20–21.12.1989, în fost piata a Operei, precum si în cladirea Teatrului National si a Operei din Timisoara, au simtit pe pielea lor si au înteles pe deplin care este deosebirea între a fi actor sau doar spectator (chiar daca si sustinator) într-o adevarata drama sociala, atunci cand trebuie sa platesti aceasta cutezanta chiar cu riscul vietii.

        Daca totusi FDR n-a fost atacat în noaptea respectiva, acest lucru nu s-a întamplat datorita faptului ca fortele de represiune ar fi renuntat la ideea unei asemenea actiuni, sau ca ar fi pactizat tacit cu demonstrantii, asa cum, în mod eronat, s-a afirmat ulterior, de catre reprezentanti ai conducerii Garnizoanei militare Timiooara, precum si ai conducerii centrale a Armatei (invocand si faptul ca unitati militare, scoase în strada, au fost retrase, în acea zi, în jurul sediilor institutiilor militare din Timiooara), ci pentru ca scenariul de represiune se schimbase, avand în vedere experienta zilelor anterioare, optandu-se pentru un alt mod de represiune, cunoscut oi denumit ulterior ca fiind de tip: mineriada.

        Trebuie sa se otie, în acest context, ca conducerea fortelor armate angajate în represiune, la Timiooara, a procedat inclusiv la realizarea unui plan de atacare a cladirii Teatrului National, la cererea directa a Ministrului de atunci al Armatei: generalul Vasile Milea, cu care a fost însarcinat generalul Stefan Gusa, care n-a mai fost pus în aplicare deoarece, la nivelul conducerii superioare a PCR, s-a apreciat ca, în contextul în care opinia publica interna si, mai ales, cea internationala fusesera deja informate referitor la ce s-a întamplat la Timiooara si începusera sa apara protestele internationale, era preferabila o reprimare utilizand forte care sa nu apartina direct Armatei.

       Au fost astfel alese oi trimise spre Timiooara unitati de garzi patriotice din judetele Mehedinti, Dolj si Olt, care au fost transportate, cu trenuri speciale, la Timisoara, fiind echipate cu uniforme specifice si înarmate cu cismege, precum si dirijate de catre securisti.

       Acestora li s-a comunicat ca urmau sa actioneze, la Timiooara, inclusiv împotriva unor forte de invazie unguresti si iugoslave, care vroiau sa ocupe Banatul romanesc si carora li se alaturase si o parte din popula?ia orasului.

      Înarmate cu cismege special confectionate, aceste forte urmau sa reprime, pe o cale aparent civila si nu armata, revolutia declansata la Timisoara, pentru a se da apoi ocazia sa se afirme ca populatia loiala regimului comunist-ceausist a înfrant revolta unor localnici, precum si a unor intrusi care urmareau destabilizarea regimului si crearea unor conditii favorabile desprinderii Banatului romanesc de teritoriul tarii.

        Afland din timp de sosirea acestor trenuri, prin intermediul angajatilor centralei telefonice CFR, conducerea FDR a putu lua masuri corespunzatoare de contracarare a acestei actiuni.

Datorita acestor masuri, care au constat în trimiterea de detasamente formate din cateva mii sau doar sute de demonstranti, în garile orasului, functie de marimea acestora, trenurile deja sosite au fost demobilizate, iar cele ce urmau sa mai vina (în total 12, din informa?ii neconfirmate oficial) au fost oprite pe parcurs si întoarse înapoi, dupa ce s-a apreciat ca acest scenariu era sortit sa esueze, avand în vedere ca cei trimisi sa reprime revolutia cu batele (de fapt o prima mineriada [21], erau asteptati, la Timisoara, de multimi numeroase de demonstranti.

        Deoarece celor deja sositi li s-a explicat ce se întampla, de fapt, la Timisoara, multi dintre acestia s-au alaturat revolutiei, dar marea majoritate au dorit sa se întoarca în localitatile de unde venisera, dorinta care le-au fost satisfacuta si, ca urmare a acestui fapt, o parte din cei trimisi sa reprime revolutia, la Timiooara, au devenit, la întoarcere, în localitatile de unde plecasera, promotorii declansarii revolutiei în aceste localitati, putand fi evocat cazul orasului Craiova, în care, conform informatiilor primite de catre conducerea FDR, prin intermediul centralei telefonice CFR Timisoara, cei întorsi de la Timisoara au început sa scandeze, la coborarea în gara Craiova, lozinci împotriva regimului comunist-ceausist.

Celor care au dorit sa ramana în Timisoara li s-au asigurat alimente si locuri de cazare, pana în data de 24.12.1989, unii participand chiar si la lupta împotriva asa zioilor terorioti, care au actionat si la Timiooara.

 

7. Apogeul mitingului maraton de la Timiooara – difuzarea Proclamatiei FDR.

 

       În perioada 20–22.12.1989, în fost piata a Operei din Timisoara, s-a desfasurat un miting maraton, cu o întrerupere în noaptea de 20 spre 21.12.1989.

       Îngrijorarea si chiar disperarea care i-a cuprins pe membrii FDR-ului în noapta respectiva, ca vor fi abandonati definitiv de catre populatia oraoului, s-a spulberat însa în dimineata zilei urmatoare cand, în piata respectiva s-au adunat peste 100.000 de oameni, care a dat astfel curs apelului la mobilizare, lansat de FDR, fapt ce a constituit un semnal clar pentru autoritati ca revolutia nu mai putra fi reprimata decat cu pretul a mii de morti si raniti, sau chiar cu cel al declansarii unui razboi civil, avand în vedere ca deja mai multe mari orase, precum si multe localitati din judetul Timis, se ridicasera în sprijinul Timisoarei. „Azi în Timisoara – maine în toata tara!“ a fost lozinca cel mai frecvent scandata în aceasta perioada, la care s-au adaugat si alte lozinci precum: „Jos Ceausescu!“; „Jos dinastia!“; „Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa!“; „Libertate!“; „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!“; „Vom muri, sau vom fi liberi!“; „Acum, ori niciodata!“; „Jos dictatura!“; „Sa fie judecat, aicea în Banat!“; „Ceausescu judecat pentru mortii din Banat!“; „Frontul Democrat Roman!“; „FDR!“; „Fara violenta!“; „Armata e cu noi!“ (deoi doar la nivelul unor unitati inferioare, care au fraternizat cu demonstrantii, dupa ce au fost încercuite), „Exista Dumnezeu!“; „Pacat, pacat, de sangele varsat!“; „Vrem alegeri libere!“; „Basarabia e a noastra!“; „Bucovina e a noastra!“; „Basarabia!“; „Bucovina“; „Romania!“ si altele.

       Un fapt demn de remarcat îl constituie si rostirea frecventa a rugaciunii: Tatal nostru, în colectiv, în genunchi si cu glas tare, pentru mortii cazuti în revolutie, precum si pentru victoria revolutiei.

       De asemenea trebuie mentionat ca anuntarea oricarei actiuni de sprijinire a activitatilor FDR, precum si anuntarea fiecarei localitati care s-a ridicat în sprijinul Timiooarei, sau care a trimis ajutoare (în special alimente), era marcata, dupa anuntarea evenimentului, cu urale si lozinca: „Cinste lor!“

       O lozinca deosebita, care se cuvine mentionata în mod special, este lozinca: „Nu va fie frica, Ceausescu pica!“, transmisa ca un îndemn adresat tuturor, ancepand cu grupurile de membri ai garzilor patriotice, sosite pentru a reprima revolutia cu ciomege si care, la început, au manifestat o neîncredere si chiar o teama, justificabile în momentul respectiv, cu privire la ce ar fi putut pati daca se întorceau în localitatile lor fara a-si fi îndeplinit misiunea pentru care au fost trimisi, stiindu-se ca multi chiar au fraternizat cu demonstrantii.

       Apogeul zilei de 21.12.1989 l-a constituit însa momentul în care preoedintele FDR, Lorin Ioan Fortuna a citit, pentru prima data, în jurul orei 9, Proclamatia Frontului Democratic Roman, primul document fundamental al Revolutiei Romane din decembrie 1989, primita cu urale si ovatii deosebite, precum si cu un entuziasm de nedescris, ce a putut fi receptat corespunzator de catre cei peste 100.000 de timiooreni prezenti, în acel moment, în fost piata a Operei din Timisoara.

        Dupa victoria revolutiei, din partea unor cercuri din conducerea Armatei, s-a încercat sa se acrediteze ideea ca, înca din data de 20.12.1989, la Timisoara, Armata ar fi fraternizat cu demonstrantii, ceea ce nu este adevarat si trebuie corectat corespunzator.

        Au avut loc, într-adevar, o serie de fraternizari ale unor grupari mici de militari si chiar a unui tanc, în conditiile în care au fost practic înconjurate de catre demonstranti si li s-a cerut sau sa se solidarizeze cu revolutia, sau sa predea armamentul si sa se retraga, ocazie cu care au fost achizitionate si cateva pusti automate, cu care au fost dotate apoi grupurile care asigurau paza cladirii Teatrului National si a Operei din Timisoara.


 

8. Declansarea revolutiei la Arad

 

       În data de 21.12.1989 dimineata o echipa de interventie a fost trimisa la Arad [8], de unde sosisera informatii ca populatia se aduna în centrul orasului, existand o atmosfera favorabila declansarii revolutiei, care a si fost declansata de catre echipa trimisa de conducerea FDR, în ciuda unor conditii de izolare militara la care era supus atat orasul Timisoara, cat si orasul Arad, precum si a unor riscuri ce i-ar fi putut costa chiar viata pe membrii echipei respective, care au învatat, pe de rost, Proclamatia FDR, pentru a o putea transmite aradenilor.

Numai spirjinul direct al unor participanti la demonstratia din Arad i-a protejat pe membrii echipei FDR, care, ca urmare a actiunii lor, au fost încercuiti de reprezentanti ai fortelor de represiune, infiltrati printer demonstranti, pentru a fi arestati sau chiar anihilati fizic.

         Ca urmare a acestei actiunii, Aradul a devenit primul oras capitala de judet, dupa Timiooara, în care s-a declansat revolutia.

 

9. Apararea împotriva actelor de agresiune contra FDR.

 

        Avand în vedere faptul ca conducerea FDR fusese avertizata ca se pregatesc atentate împotriva unor conducatori ai FDR, precum si arestarea familiilor acestora, planuindu-se inclusive anihilarea FDR-ului, printr-un atac armat, în cladirea Teatrului National a fost instalat un regim disciplinat destul de sever, în care cei prezenti acolo erau periodic legitimati si perchezitionati, cu care ocazie au fost depisati si cativa intrusi, care erau înarmati si carora li s-au confiscate armele, fiind arestati.

În acest context, conducerea FDR a dat public dispozitii ca, în cazul, în care cineva ar încerca un atentat în cladirea Teatrului National, împotriva vreunui membru din conducerea FDR, sau împotriva unor membri ai conducerii FDR, cu scopul evident de a-l suprima, sa fie omorat pe loc, fara judecata, situatie prin care se explica si se justifica atmosfera încordata existenta acolo (reclamata ulterior si reprosata conducerii FDR de catre unii nemultumiti), dar si faptul ca nici un atentat nu s-a produs acolo în perioada 20–23.12.1989, desi cateva tentative au existat, dar au fost annihilate prin masuri preventive, cei în cauza fiind descoperiti si arestati în timpul controalelor ce se efectuau inopinat.

 

10. Asigurarea logisticii necesare desfasurarii mitingului maraton în perioada 20–22.12.1989.

 

       În aceeasi perioadaa FDR s-a confruntat si cu o serie de probleme specifice privind asigurarea conditiilor necesare pentru ca demonstratia marathon sa poata continua (alimentatie, asistenta medicala, întretinerea corespunzatoare a continuitatii manifestarii, prin discursuri, recitari poetice, interpretari musicale, relatari de evenimente etc.).

Sunt multe cele care ar merita sa fie consemnate, în acest context, dar nu pot fi cuprinse toate în prezentul articol, urmand a face obiectul unor comunicari ulterioare.

 

11. Confuzii si dezinformati privind numarul mortilor si al ranitilor.

 

       Mai trebuie mentionat însa, ca un aspect negative si deosebit de regretabil, ce nu a putut fi evitat, din nefericire, în totalitate: dezinformarea prin transmiterea publica a unor zvonuri alarmiste si, mai ales, referitoare la numarul mortilor si ranitilor, cerut insistent de catre manifestanti, în conditiile în care spitalele, în care erau internati ranitii di unde au fost transportati mortii, erau pazite de fortele de represiune.

      O cifra cuprinsa initial între 3.000–4.000 morti si raniti, iar ulterior una cuprinsa între 1.000–2.000, pe care conducerea FDR a aproximat-o, în urma investigarilor effectuate, si a hotarat sa o mentioneze public, ca varianta posibila, s-a dovedit a fi nereala si exagerata (pierderile din randul demonstrantilor fiind cu mult mai mici) [15; 22].

      Confuzia si dezinformarea au provenit, în principal, din faptul ca datorita modului conspirativ în care reprezentantii FDR încercau sa ob?tna aceste informatii, mortii si ranitii erau luati în calcul, în necunootinta de cauza, de mai multe ori, fiind mentionati atat la spitalele la care fusesera transportati initial, precum si la Spitalul Judetean, unde, datorita dispozitiilor autoritatilor de atunci, au fost, în final, transportati mortii si multi dintre raniti. În acelasi context mai trebuie mentionat ca la spitale se primise ordin ca sa se distruga registrele de internari, prin ruperea foilor, si sa nu se comunice informatii cu privire la morti si raniti, ca sa nu se poata sti cati si mai ales cine a fost omorat, sau ranit, prin împuscare.

       Actiunea de filtrare a informatiilor ce se transmiteau public, prin intermediul statiei de amplificare, nu a putut fi realizata corect, si datorita faptului ca unii dintre cei care doreau sa se adreseze demonstrantilor, de la microfon, si primeau aprobarea în acest sens, profitau de ocazie pentru a difuza si alte informatii, sau opinii, decat cele convenite initial, pentru care primisera aprobarea de a le difuza, din partea conducerii FDR.

 

12. Eliberarea demonstrantilor arestati.

       O actiune deosebita, care s-a finalizat totusi ca o colaborare cu autoritatile locale PCR de atunci, inclusiv probabil cu aprobarea unor membri ai delegatiei guvernamentale, a constituit-o eliberarea, în seara zilei de 20.12.1989, a marii majoritati a celor arestati în perioada 16–20.12.1989, acuzati, sau doar banuiti de a fi participat la revolta, desi cea mai mare parte fusesera arestati doar pentru ca au fost gasiti pe strazi, în acea perioada, fiind banuiti ca ar fi participat la revolta, desi n-au facut-o.

      Au ramas în arest doar cei care au fost acuzati ca au spart, sau au furat din magazinele carora li se sparsesera vitrinele, în perioada 16–20.12.1989.

 

13. Promovarea strategiei de actiune nonviolenta si contracararea unor intentii de înlocuire a fostului dictator cu un alt membru al familiei sale.

 

      Este important de mentionat, în acest context, faptul ca datorita strategiei nonviolente de protest, bazata doar pe declansarea grevei generale, adoptata de catre conducerea FDR, în toata perioada 20–22.12.1989, pana la izbucnirea actiunii diversiuniste a asa zisilor „teroristi“, în Timisoara nu s-au mai înregistrat victime ca urmare a participarii la revolta, care s-a transformat în revolutie.

      Fiind informata ca, în capitala, se pregatea o schimbare, la nivel de varf, în cadrul PCR, a fostului dictator, cu fiul acestuia Nicu Ceausescu, conducerea FDR a hotarat sa transmita un mesaj public corespunzator, prin care cei ce planuiau o asemenea manevra sa înteleaga ca ea nu va fi acceptata de catre conducerea FDR, care solicita ferm eliminarea de la putere a întregului clan Ceausescu, precum si a aservitilor acestuia.

       Pe de alta parte, primindu-se informatii conform carora transmiterea acestui mesaj avusese, la nivelul conducerii centrale a PCR, efectul acontat, în sensul ca s-a luat în considerare si o solutie de înlocuire a fostului dictator cu o alta persoana, care sa nu fie din familia Ceauoescu, conducerea FDR a considera necesar si util a face presiuni publice în continuare, pentru ca la conducerea PCR sa ajunga o persoana deschisa dialogului, dar mai ales apta sa înteleaga si sa accepte ca si în Romania trebuiau sa aiba loc schimbari fundamentale, la nivel de Stat, dupa modelul altor tari comuniste, ce deja le initiasera, care sa conduca la înlaturarea sistemului dictatorial de guvernare si la introducerea democratiei, precum si la realizarea urgenta a unor reforme, absolut necesare, pentru a da posibilitatea ca si Romania sa intre în randul statelor civilizate (asa cum se solicita si prin Proclamatia FDR).

       În acest context s-a hotarat sa se declare public ca FDR nu are încredere în acei membri ai PCR care au manifestat obedienta si servilism fata de clanul Ceausescu, solicitandu-se ca, pentru dialogul cu FDR, PCR sa desemneze reprezentanti în care se putea avea încredere, dintre cei care avusesera curajul sa se opuna, într-o forma sau alta, mai mult sau mai putin, fostului dictator. Astfel s-a ajuns sa fie mentionate si scandate public numele lui Corneliu Manescu si al lui Ion Iliescu (ultimul lasand multor timisoreni o buna impresie, atunci cand a activat în cadrul conducerii PCR Timis si s-a ocupat de sectorul cultural, la nivel judetean), ca reprezentanti ai PCR, dar agreati ca interlocuitori si negociatori de catre conducerea FDR, pentru eventualele discutii preliminare si viitoare tratative.

       Si aceasta actiune a avut efectul scontat, în sensul ca, dupa fuga fostului dictator, inclusiv prin interventia hotarata a demonstrantilor din capitala, în dupa amiaza zilei de 22.12.1989, nu au fost acceptati sa preia conducerea tarii personaje precum: Constantin Dascalescu, sau Ilie Verde?, ci a fost preferat Ion Iliescu.

 

14. Dezinformari si calomnii proliferate în legatura cu FDR.

       La începutul anului 1990, oameni de rea credinta, inclusiv din Timisoara, dorind sa discrediteze, sau sa minimalizeze, cu orice pret, rolul FDR în revolutie, în contextul în care se înfiintasera si alte partide politice, sau doar asociatii civice cu ambitii politice, ce-si doreau oi o legitimitate revolutionara, mergand pana acolo încat au afirmat ca, de fapt, datorita lor avea loc o revolutie adevarata în Romania, dupa cea din decembrie 1989, s-au pretat la a aduce diverse acuzatii nefondate si chiar absurde conducerii FDR, între care si aceea ca conducerea FDR ar fi reprezentat un complot pro PCR, aripa Ion Iliescu (lansata de catre reprezentanri de atunci ai Societarii „Timisoara“), sau, ulterior, chiar un complot KGB-ist (lansata de catre presedintele de atunci al Fundatiei Nationale a Revoluriei din Timiooara).

       Nu merita sa comentam asemenea acuzatii, deoarece, între timp, respectivele partide, sau doar organizatii civico-politice (exemplu: Societatea Timisoara) si-au evidentiat caracterul clientelar si efemer, demonstrand ca n-au reprezentat, de fapt, decat grupari de interese care s-au coalizat destul de rapid, dupa revolurie, încercand sa profite, pe cat se putea, în tentativa, de a-oi asigura prezenta, sau doar influenta la guvernarea centrala, si/sau locala, în Romania, chiar si cu pretul discreditarii FDR, a conducatorilor sai si, mai ales, a presedintelui FDR Lorin Ioan Fortuna, devenit, pentru acestea, cat si pentru gruparea de interese ce acaparase puterea suprema în stat, în capitala, un personal extrem de incomod, nefiind nici manipulabil, nici santajabil si nici coruptibil în alte moduri, si care, din aceste motive, trebuia înlaturat.

 

15. Alte documente importante elaborate oi difuzate de catre FDR.

 

       În data de 22.12.1989, dimineata, mai trebuie mentionata, ca deosebit de importanta: tiparirea si difuzarea sub forma de manifest, a Proclamatiei FDR, actiune împiedicata cu o zi înainte, la Întreprinderea Poligrafica Timisoara, de catre o unitate armata speciala, de parasutioti, sosita de la Caracal, care s-au evidentiat prin zelul cu care doreau sa înceapa represiunea, exceland chiar conducatorul acestei unitati, care a cerut personal permisiunea de a deschide focul, dar nu a primit aprobarea din partea conducerii ierarhic superioare, semn ca conducerea Armatei din Timiooara, era înca departe de a fi trecut de partea revolutiei, asa cum s-a afirmat ulterior [9], dar ajunsese deja sa manifeste o anumita prudenta în actiuni, tinand cont de amploarea pe care a luat-o revolta timisoreana, transformata în revolutie.

       Avand în vedere ca, între timp, de la Bucuresti, se anuntase fuga fostului dictator Nicolae Ceausescu, pe manifestele Proclamatiei FDR, care se tipareau la acea ora, a fost aplicata mentiunea: A cazut tirania!; Poporul roman a învins!

       Tot în 22.12.1989, dimineata, a fost redactat, multiplicat si difuzat un alt document important al FDR, intitulat: Revolutia finala a Adunarii Populare din Timisoara referitoare la instituirea adevaratei democratii si libertati în Romania [10].

Trebuie mentionat ca, înca din data de 20.12.1989, conducerea FDR a încercat sa tipareasca si un ziar propriu, tot la Întreprinderea Poligrafica Timisoara, trimitand acolo, în acest scop, o delegatie care a purtat discutii cu directorul întreprinderii, care însa si-a declinat competenta si raspunderea, mentionand ca, în conformitate cu dispozitiile speciale pe care le primise, a caror respectare era urmarita de un detasament de militari, prezenti în întreprindere, nu avea dreptul sa aprobe personal o asemenea solicitare [9].

        FDR a reusit pana la urma sa tipareasca o publicatie proprie denumita Victoria, care a fost si prima publicatie libera aparuta la Timisoara, la cateva zile dupa preluarea conducerii judetului Timis (de catre o coalitie formata din FDR, conducerea Garnizoanei Militare Timiooara, precum si o serie de reprezentanti ai unor importante institutii si întreprinderi din oras si judet, în data de 26.12.1989, publicatie care a fost preluata ulterior de Asociatia „Victoria“ a luptatorilor în Revolutia din Timisoara, încheinud-si însa existenta la începutul anului 1991, dupa aparitia a doar 10 numere [11].

 

16. Participarea FDR la constituirea noilor organe de conducere, la nivelul judetului Timis si al orasului Timisoara.

       Dupa eliminarea de la guvernarea tarii a fostului regim comunist-ceauoist, FDR a preluat conducerea la nivelul judetului Timis, precum si la nivelul orasului Timiooara, dar nu în exclusivitate, ci în colaborare cu reprezentanti ai Garnizoanei militare din Timiooara si ai fostei administratii PCR, dand astfel dovada de maturitatea necesara întelegerii ca nu se putea realiza, în exclusivitate, administrarea judetului Timis si nici reformele ce se impuneau a fi declansate.

       Ca urmare a acestei colaborari, precum si a deciziei de a integra FDR în FSN, pana la victoria deplina a revolutiei, în data de 26.12.1989, s-a constituit Consiliul Judetean Timis al FSN, iar, în data de 27.12.1989, s-a constituit Consiliul Municipal Timisoara al FSN, care a preluat, în mod oficial conducerea judetului Timis si al orasului Timisoara.

 

17. Colaborarea FDR cu FSN.

 

       Mentionam, în acelasi context, ca desi si-a exprimat mirarea si insatisfactia ca, la Bucuresti, s-a constituit o alta formatiune politica: Frontul Salvarii Nationale (FSN), cu care, desi a dorit, conducerea FDR nu a putut lua contact, deoarece o delegatie a FDR, condusa de presedintele Lorin Ioan Fortuna, care a încercat sa se deplaseze la Bucuresti, în dupa amiaza zilei de 22.12.1989, a fost împiedicata, (cursa Tarom cu care se deplasa delegatia fiind blocata la Arad, unde a facut escala, în drum spre Bucuresti, de declansarea asa numitului atac al teroriotilor), conducerea FDR a hotarat totusi sa coopereze corespunzator cu conducerea FSN si chiar sa renunte la conducerea revolutiei, în favoarea FSN, care, din capitala tarii, beneficia de alte posibilitati de a conduce, în mod eficient, revolutia, astfel încat sa se încheie într-o perioada de timp cat mai scurta si cu un numar de victime cat mai redus.

         Cazand în cursa manipularii mediatice realizata de catre fosta conducere a Armatei, din acea vreme, precum si de catre grupul care a înfiintat, în capitala, FSN, cum de altfel s-a întamplat cu întreaga tara, conducerea temporara a FDR în cadrul FSN, pana la alegerile generale, ce urmau a fi organizate ulterior, avand în vedere ca nu putea influenta prea mult ceea ce se petrecea în capitala.

        În acest sens a fost trimisa, la Bucuresti, o delegatie a FDR, cu un mesaj prin care se anunta hotararea conducerii FDR de a integra FDR în FSN, pana la victoria finala a revolutiei, precum si de a integra Biroul Permanent al Consiliului FDR, alcatuit atunci din Lorin Ioan Fortuna – presedinte, Claudiu Iordache – vicepreoedinte, Mihaela Munteanu – secretara, Stefan Ivan si Petrisor Morar – membri, în cadrul Consiliului Central al FSN, mesaj ce a fost înmanat personal lui Ion Iliescu, în data de 24.12.1989, care a recunoscut public aceasta, cu prilejul participarii la aniversarea a 14 ani de la Revolutia Romana din decembrie 1989, la Timisoara, în data de 20.12.2003.

Faptul ca respectiva propunere n-a fost luata în considerare, datorita arogantei, sau intereselor celor care practic au confiscat revolutia, înfaptuita de altii, si, dupa cum s-a demonstrat ulterior, au deturnat-o în cu totul alta directie, pentru promovarea altor interese decat cele ale poporului roman, consideram ca constituie o actiune precum si o responsabilitate deosebit de grava, pentru care cei vinovati vor trebui sa raspunda corespunzator, mai devreme sau mai tarziu, atat în justitie, cat si în ochii opiniei publice si în conotiinta scrisa a poporului roman, adica în istorie.

Rostul acestui articol este inclusiv acela de a atrage atentia si în acest sens, pentru a provoca urgentarea desteptarii romanilor, în consens cu îndemnul imnului national, si a-i ajuta sa conotientizeze cine i-au fost sprijinitorii adevarati în decembrie 1989 si cine au fost cei care l-au manipulat si l-au adus în starea de degringolada, dezamagire si chiar exasperare, în care se afla si în prezent.

 

18. Împiedicare FDR de a participa la alegerile juderene si locale, organizate în juderul Timis, la sfarsitul lunii ianuarie 1990.

      

        Factorii de influenta aserviti conducerii centrale a FSN, fostelor structurii PCR, dar si noilor formatiuni politice si asociatii civico-politice înfiintate în tara si la Timisoara, si-au intensificat eforturile si actiunile de a elimina reprezentantii FDR de la conducerea judetului Timis si a municipiului Timisoara, pentru a prelua conducerea la aceste nivele, sau doar pentru a-si asigura o influenta corespunzatoare asupra respectivelor organe de conducere.

        Ca atare, au fost racolati membri ai FDR si chiar membri fondatori ai FRD, în acest scop, contestandu-se legitimitatea organelor judetene si oraseneoti constituite în mod provizoriu, de catre FRD, printr-o manipulare abila a opiniei publice, realizata în special cu contributia conducerii fostului organ judetean de presa al PCR (Drapelul rosu), transformat, la început, într-o publicatie pirat (nesemnata si neasumata) intitulata: Luptatorul banatean, apoi Renasterea (un singur numar) si apoi Renasterea banateana.

Rolul principal l-a avut însa noul comandant al Garnizoanei militare Timisoara, generalul pensionar, Gheorghe Popescu (reactivaz de catre noul ministru al Armatei, generalul pensionar, Nicolae Militaru, reactivat, la randul sau, de catre Consiliul central al FSN), care a dirijat astfel evolutia evenimentelor postrevolutionare încat alegerile judetene si municipale ce urmau sa aiba loc, la sfarsitul lunii ianuarie, în judetul Timis, sa nu fie organizate de catre Consiliul Judetean Timis si de catre Consiliul Municipal Timidoara ale FSN, existente, ci de catre o comisie electorala, asa zis independenta, condusa si controlata însa de catre factori de influenta ai sferelor de interese ce urmareau, pe plan central si local, eliminarea de la administrarea puterii judetene si locale a conducerii si reprezentantilor FDR si înlocuirea acestora cu factori umani aserviti respectivelor interese.

         S-a mers pana acolo încat s-a intrzis inclusiv ca FDR sa poata prezenta candidati proprii, la respectivele alegeri, iar membrii conducerii FDR, care se dovedisera inflexibili si ostili genului de politica pe care conducerea centrala a FSN începea s-o dezvolte, adica deturnarea revolutiei, sa nu poata candida nici macar la nivel individual.

         Aceasta problema fiind deosebit de complexa, în ansamblul sau, nu ne propunem s-o dezbatem corespunzator în cadrul acestui articol, ci doar s-o mentionam ca atare.

Urmarind evolutia ulterior a principalilor factori umani implicati în eliminarea conducerii si a reprezentantilor FDR din organele de conducere, la nivel judetean si local, se poate remarca si modul în care au fost rasplatite personajele care au acceptat sa îndeplineasca rolul de cozi de topor, în cadrul FDR, precum si altele, care nu erau membri ai FDR, prin pozitionarea lor ulterioara în posturi corespunzatoare din cadrul Comisiei judetene de relatii externe, si apoi a Camerei Judetene de comert si relatii externe Timis, sau ca angajati în cadrul unor misuni diplomatice, în strainatate, prin avansari în grad (pentru militari), sau prin angajarea lor în alte posturi publice corespunzatoare etc.

 


 

19. Autodesfiintarea FDR

 

        Tradata, sau doar abandonata de catre o parte dintre membrii FDR, inclusiv dintre cei fondatori, conducerea FDR s-a vazut lipsita si de sprijinul de masa de care a beneficiat în timpul revolutiei, ca urmare a presiunilor exercitate, pe plan local, prin intermediul unor factori umani de influenta (din cadrul fostei nomenclaturi PCR, conducerii Garnizoanei militare din Timisoara, fostilor informatori ai Securitatii si Militiei si alte grupari de interese), inclusiv de catre cei ce preluasera puterea suprema în stat, la Bucuresti, fiind astfel silita sa renunte la intentia de a mai legaliza FDR, ca partid politic, în vederea participarii la alegeri, desi intentionase si chiar anuntase public aceasta intentie [11, 13]. Ajungand chiar în pericol de a pierde conducerea si controlul FDR, în favoarea celor care doreau sa-l acapareze pentru a-l transforma în partid clientelar, dupa modelul FSN, conducerea FDR a hotarat autodesfintarea FDR, în cursul lunii februarie 1990, pe considerentul ca si-a îndeplinit principala misiune de declansare a revolutiei si de eliminare de la putere a fostului regim de dictatura communist-ceausista, pentru a pastra, în acest mod, neîntinate prestigiul si memoria FDR [12; 13; 23].

       Aceasta hotarare s-a concretizat printr-un comunicat dat publicitatii, la nivel central, prin intermediul Televiziunii Romane, iar la nivel local prin intermediul ziarului Renasterea banateana [14; 16].

 

20. Concluzii

 

        Acest articol are scopul de a evidentia rolul extraordinar pe care l-a avut FDR (comparativ cu FSN) în organizarea, declansarea si conducerea, de la Timisoara, a revolutiei, atat cat s-a putut, pana la caderea regimului communist-ceausist, în data de 22.12.1989, în jurul orei 13, fiind singura formatiune politica, înfiintata în conditii de ilegalitate care si-a asumat acest rol, precum si riscurile corespunzatoare. FSN fiind înfiintat abia în seara zilei de 22.12.1989, la nivelul unui grup de initiativa, ai abia în zilele urmatoare la nivel de Consiliu Central al FSN, fara a include însa nici un reprezentant al FDR, dovedind astfel ca s-a constituit doar pentru a acapara puterea suprema în stat, deai nu erau legitimate, în acest sens, de o participare corespunzatoare la revolurie (ca formatiune politica), în contextul în care episodul luptei împotriva teroriatilor nu poate fi considerat revolutie, ci mai degraba contrarevolutie, ce trebuie investigata si judecata ca atare, atunci cand un asemenea demers va fi posibil (adica atunci cand cei care au interesul de a bloca o asemenea investigare si judecare vor fi eliminati din sfera de influenta a puterii supreme în stat, în care se gasesc, în prezent).

       Indiferent de faptul ca i s-a refuzat asocierea la preluarea puterii supreme în stat, cum ar fi meritat, Frontul Democratic Roman (autodesfiintat de catre conducatorii sai, dupa ce si-a încheiat misiunea sa fundamentala, tocmai pentru a nu cadea prada rechinilor politici si a suferi o transformare cameleonica, de genul celei la care a fost supus FSN), va beneficia însa, în timp, de prestigiul si recunoasterea publica pe care le merita, inclusiv la nivel oficial, demonstrand, prin modul în care s-a constituit si a actionat, ce se poate si chiar ce trebuie sa se faca în conditii de criza sociala deosebita, în care anumiti oameni, nu doar potriviti, ci si deosebiti, s-au întalnit în locul potrivit si la momentul potrivit, pentru a se asocia si a-si uni eforturile în scopul de a oferi un alt viitor Romaniei, blocata, în evolutia sa, de un regim communist-dictatorial, anacronic si anihilant al aspiratiilor poporului roman de a trai liber si demn [24].

 

arrow_07_up__bg#000000
arrow_07_down__bg#000000