sâmbata 9 iunie 1979

LUCEAFARUL anul XXII, (893)

(IARBA FARA MEMORIE)

 

         Resuscitarea formelor fixe, încorsetarea deliberata în structuri, pâna mai ieri considerate desuete, acest neoclasicism ori lirism academic cu resorturi ironice la autorii semnificativ e si o replica la poemul prozaic, afon, de tip stenograma. Sau la „poezia lenesa“,Nicolae Badilescu a ales, în acest scop, rondelul, publicând douazeci si patru de variatiuni pe tema unui vers din Ion Barbu: „…Adeverirea zilei – prin cenuse“ în cartea sa Iarba fara memorie. Acestea întretin un soi de dialog cu poeme mai liber concepute, de sintaxa descatusata, având drept titlu primul vers al rondelului ce urmeaza. Combinatoria rimelor, cu câteva redudante ci si o arta a contrapunctului verbal, capabila sa sugereze semnificatii, nu numai jocuri acustice. Citabila geometria launtrica a acestor poeme. Stiinta metamorfozelor perspectivale, numarul mare de combinatii vizuale, stari sufletesti si de spirit e obtinut cu putine repere: patrarul, odaia, usa, catusa, cenusa, minutarul etc. Prestigiul formei si autoritatea ordinei în compozitie se exercita la Nicolae Badilescu nu numai la suprafata, izvorând dintr-o necesitate interioara, dublata de un dar evident pentru arta contrapunctului si a lirismului geometric, abstract, care trebuie îmbogatit si rafinat în cartile viitoare.

 

 

 

 

 

iunie 1979

STEAUA, anul XXX, nr. 6/385

 

      La editura Litera, Nicolae Badilescu ne propune niste texte de îndemânare prozodica, 24 de rondeluri, însotite fiecare de un poem în vers liber, care „comenteaza” oarecum rondelul aflat alaturi. Deliberat sunt utilizate câteva vocabule: patrar / chenar / cenusa / catusa etc. Într-un joc aproape hipnotic de rime. Astfel ca totul dobândeste o unitate în varietate, o reflectare într-o  infinitate de oglinzi himerice. Procedeul evoca oarecum paletele unei roti de moara, învârtindu-se într-un iaz. Aceeasi materie, apa „statatoare” irizeaza divers si capricios când e antrenata în bruste înaltari si caderi. Versurile au un aer criptic, vag oracular, sintaxa trimite la Ion Barbu, citat de altfel în Rondelul al patrusprezecelea. Ritmul e identic „Aceasta lunga veghe a devenit patrar, / rest alb si-nspre tacere zovorâta usa / si nenorocul nostru zornait de un zar, / mai jos de care, în privirea plâns, / ramânem din trei parti închis chenar“ ori: „Si toate au trecut acel imens patrar / de toamna-adus în cupe de brândusa / ca în culori, rastalmacite de-un chenar, / sta gotica-naltare sus, ca o tepusa”.

       Nu toate titlurile sunt atât de infeudate modelului barbian, desi amprenta tutelara ramâne, mai evidenta, sau mai stearsa. Rondelul al saselea rimând ingenios, Rondelul al doisprezecelea si „comentariul” sau („Un port întesat de corabii si pânze / ciudat colindându-l aduceri aminte / o palma de lume pastrata întreaga / în somnul cu vise cazând fulgerata / în platina albul pierzându-si surâsul...”) devin mai independente. Oricum, preferam versurile libere din volum acestor exercitii impuse, ce devin pedante si mecanice.

Nicolae Badilescu face figura unui „manierist”, pentru care dexteritatea primeaza asupra emotiei, iar cautarea poeziei se traduce mai ales în apetitul pentru combinatii ciudate (rime rare, simetrii, cuvinte emblematice, corespondente euforice etc.) totul facut cu o perseverenta salutara, dar îndreptând prin exces, lirismul propiu-zis.

 

12 iulie 1979

ORIZONT,  anul XXX (590)

(IARBA FARA MEMORIE)

 

           Poezia în forma fixa devine pentru moderni o atractie polemica în tema artei poetice. În apropierea acestei pozitii se înscrie volumul lui Nicolae Badilescu, cuprinzând douazeci si patru de rondeluri si tot atâtea prologuri ale lor. Poezia împlineste aici o „orgolioasa rotunjime“, verificata de simbolul celui de-al patrulea patrat care, în termenii poeticii blagiene, corespunde sporirii tainelor lumii prin cuvântul poetic. 

           Analogia este functionala pentru ctitor si nu pentru autorul volumului, unde influenta nu devine reprezentativa. Tema cartii ramâne „poetica“ desfasurata pe doua planuri: unul interior, de confesie a relatiei poet-poezie, altul demonstrativ, de creatie în interiorul unui model.                           

           Dualitatea se dezvaluie ca intentie prin constructia în pagina a cartii (alternanta prolog-rondel), dar este sustinuta esential liric. Continuitatea versurilor alcatuitoare pentru planul interior fundamenteaza o atitudine lirica „Ne aparam cu vise de gerul din cuvinte/ de sansa altor arderi cu înca o privire/ de bucuria ierbii trist supunând descântul/ când frânt de gânduri mersul ei cuminte/ e prea putin sa-si povesteasca siesi/ cu ochii-nchisi aceste pierderi albe/ silabisite-acum strident ca niciodata…“ Supunerea poeziei la forme din cele mai severe în planul al doilea, atesta atitudinea estetica care cerceteaza potentele formei în fata simbolului pre-dispus. Conditia repetabilitatii versurilor, caracteristica rondelului, este complicata prin reluarea titlului din prolog ca motiv al formei fixe. Dialogul propus de poet cu poezia rondei începe de la îndoiala si întrebarea asupra posibilitatii poeziei de a se elibera în ea însasi, în propria ei fixitate formala, si sfârseste în a proclama libertatea obsesiei în idee si rima. Jocul poeziei create (rondelul) este initiat de rezistentele rimei a carei variabilitate este limitata dar care se destinde în varietatea contextului: „Acolo printre umbre, acest temut patrar/ sta trist, si linistea-i deschide usa/ prin care a iesit de mult, purtând lunar/ vesmânt caramiziu de teama ca scorusa;/ o seara prea grabita sa urce-n minutar,/ când din durere sunetul îsi cheama tusa,/ acolo, printre umbrele temutului patrar/ în care linistea tot mai încearca usa“. Uneori solutia acestei curse a rimelor este numirea rimei: „Mai ramasese, dincolo de dig, spre far,/ (strident cum ar suna o rima cu papusa)/ un bocet prafuit, de dor jelind amar/ sfiala mea, din nou schimbata în cenusa/ apoi s-a contopit cu un imens patrar“.

               Spatiul rondelului clasic este vitalizat de sintagme poetice în atmosfera barbiana, continuându-se astfel o istorie a poeziei fixe prin schimbarea functiei. „Orgolioasa rotunjime“, citata deja, presupune atractia rigorii resimtita de poet ca o complementaritate, similara cu aderenta lui Barbu la parnasianism. Apoi rotunjimea e realizata în volumul Iarba fara memorie pe parcurs, o data prin perseverenta tematica, a doua oara prin chiar alegerea poemului rotund, rondelul. Se permite tocmai de aceea  proiectarea versurilor sub titlul Sfârsea închis în soapte un patrar asupra sansei poeziei în forme fixe în zona moderna a poeticii: „si esti acum mai sigur/ ca nu ai sa ramâi/ în ochiul de racoare/ a-ncremenirii tale/ si iesi din clipa mica/ nu vrei sa stai captiv/ ca alt destin îti este/ decât tarimii dat…“.

 

 

 

 

vineri, 20 iulie 1979

D.R. anul XXXVI, nr. 10723

(IARBA FARA MEMORIE)

 

           Aceasta a doua carte înseamna pentru autor nu numai o confirmare ca poet, dar si o deosebit de interesanta experienta lirica. Daca prima sa aparitie editoriala era sub semnul nu atât al cautarilor, ci mai mult al unei insuficiente conturari, „Iarba fara memorie“ se împlineste într-un tarâm al meditatiei deloc gratuite: enigma vesnica a scurgerii timpului, rânduiala miscarii, permanenta contopire a esentelor.

            Vechea „afectiune“ a poetului pentru pictura se face simtita si aici. Se evidentiaza preferinta lui pentru o poezie metaforica contuind o anume traditie a liricii românesti. Tentatia livrescului, cele doua drumuri pe care se desfasoara poemele, unul al rondelurilor si celalalt al poemului, interferenta, felul cum aceste doua sectiuni se completeaza si se potenteaza, manierismul formal, permanenta a doua rime nu transforma volumul într-un steril si impalpabil joc de efecte, dimpotriva îl face sa germineze. „Forma fixa“ impusa de rondel este adesea „tradata“ cu buna stiinta de autor sau o alcatuire mai putin plastica.

             Câteodata însa, versul ce luneca în zona locului comun, cuvântul scapa de sub control. Aceste scapari, putine dealtfel, nu întuneca o carte unitara, rafinat cristalizata si de o remarcabila sobrietate. Credem totusi, ca un capitol din creatia lui Nicolae Badilescu s-a încheiat. Ramâne ca autorul, cu posibilitati si virtuti acum pe deplin recunoscute, pentru a nu cîdea în autopastisa, sa urmeze în tinutul sau o noua cale, întregând fizionomia literara a unui veritabil si sensibil poet.

 

 

 

 

4 ianuarie 1980

ORIZONT, anul XXXI (615)

 

Impresie

 

Era din clipe si era din vânt

si miezul îi lucea de gheata.

Era chiar clipa prinsa-n gând

de marea doamna dimineata.

 

Eu nu faceam decât s-o umilesc

uitând-o-în rime foarte rare,

ori încercând în jos s-o cresc,

dinspre raspund catre-ntrebare.

 

Interval

 

Cad în jurul meu secunde,

      când nu cad le-aud ecoul.

Nu se-arata, nu se-ascunde

      dupa frunza veche noul

 

val si înca nu stiu unde

      calca peste lume zeul

drumului, cu vai afunde,

      prea rotundul si mereul.

 

Ritm

 

Chiar înecarea-n umbra mea

va fi o moarte meritata

mai sângeroasa si mai grea

decât plutirea neiertata

 

pe mare dincolo de care nu-i

nimic din toate câte-n lume

te-au învatat sa le supui

ca sa le dai din tine-un nume.

 

Clima

 

Doar eu si tu, în vechi calesti,

gonim peste pustiuri înspre mare.

 

Doar eu si tu mai bem din cesti

înalte, ceaiuri nevindecatoare.

 

Doar eu, când tu nu vei mai fi,

voi întreba si-mi vei raspunde;

doar tu, ca eu nu voi mai sti

daca-am plecat de mult si unde.

 

Numai

 

Daca plec, te duci si tu

dincolo de cer;

când ramân, tu ma întrebi

daca o sa pier.

 

Uita-ma ca sa te uit într-un

frig polar,

rupe-ma ca numai rupt

sunt ca un altar.

 

Tu

 

Si-am s-ajung sa cred ca n-ai

        decât frig în ochii tai,

ca visezi tot mai urât

        urma parasita-n vai.

 

Si-am s-ajung sa ma întreb

        daca mai existi sau nu,

cast blestem în umbra mea

        si în vechi acorduri, tu.

 

 

 

 

 

25 august 1980

Banater  Zeitung, anul XXIV, nr. 5510

Nicolae Badilescu

 

Gedichte

 

 

          Der Autor ist Temeswarer, Wenn von hiesiger Literatur die Rede ist, wird sein Namen aber seltener genannt. Zu Unrecht, denn seine bisher erschienenen Gedichtbánde weisen ihn als Lyriker aus, auf dessen Stimme  gehört werden solute, obwohl, oder gerade weil es keine aufdringliche Stimme ist; das Laute ist nicht Sache dieses Autors, und vielleicht auch aus diesem Grund ist es stiller um ihn. Nicolae Badilescu debütierte 1978 mit dem Band „Mersul pe mare“ (Schreiten auf der See) im Litera Verlag Bukarest, wo ein Jahr darauf auch sein zweites Buch, „iarba fara memorie“, ebenfalls Lyrik, erschienen ist. Schon der Band „Mersul pe mare“ zeigt dass man es hier zwar mit einem Debüt, aber keineswegs mit einem Anfänger in Sachen Literatur zu tun hat. Badilescu ist kein junger tastender Autor mehr, sondern ein im Umgang mit Dichtung und im Schreiben erfahrener was ihn in manchen Fällen auch zu all zu gesuchter Ausdrucksweise verführen mag. Badilescu schreibt betont zerebrale Gediche, und auch die von ihm gewáhiten Bilder sind von Ratio überwacht; es ist, als ob der Dichter mit der Vernunft den Gefühlsandrang zügein wollte. Die Eisblume ist ein von ihm, wir sagen bezeichnenderweise zitiertes Motiv, oder z. B diese Verse: „Zauber der Blüte / klingendes Weiss // Flamme, die Knospe, noch unverletzt / Flugverzicht des sanften Leuchtens // Makellose Ferne / fröhlich verflogen // Schrel wie Funkein der Messerklinge // Der Blúte Zauber / Und neuer Mythen Anfang. Viele Gedichte des ersten Bandes sind in freien Rhythdene Form beherrscht der Autor virtuos, das beweist vor allem der zweite Band, in dem jedem Gedicht eines in der Form des Rondells entspricht, etwa wie die Skizze einem ausgeführten Gemälde. Nach den Lyrikbänden ist man interessiert, wie sich Nicolae Badilescu als prossautor – er bereitet einen Band vor – bewähren wird.