Nicolae Badilescu
     

NICOLAE BADILESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

IARBA FARA MEMORIE


… dar m-a vestit solemn un minutar

 

 

S-a limpezit al patrulea patrar,

în miezul diminetii din cenusa,

varsând peste cuvinte praf lunar

ales dintr-o culoare jucausa.

 

Crezuse c-o sa-si rotunjeasca iar,

cu sase-sase tainele, ca pe-o catusa,

când luminat de-al patrulea patrar

ajunse miezul diminetii în cenusa.

 

Ducea spre-o alta mâna, mâna mea, si chiar

m-am lepadat mai jos de ea, ca de-o manusa,

dar m-a vestit solemn un minutar,

mai alb ca ochiul galben de la usa,

ca luminat va fi acest al patrulea patrar.


 

 

          În urma ta, cât tine restul,

      te pierzându-se, iar

           cele trei sferturi de taina, supuse,

 

                            

         sângele zornaindu-si monezile, clar.

 

       În urma ta, ametita de glorie,

           uitându-ti culoarea ochilor,

         iarba fara memorie.


 

Era un drum arzând ca un patrar

 

 

 

 

Ne ratacim în gând iar dincolo de el oprit

sta fostul drum într-o rotire pravalit

si-i povesteste vaii despre serpentine

si ierbii-n verde cât îi sta de bine

si diminetii despre ziua care vineri

cu dalti de tipete sa sape

rani proaspete în care cresc

mereu împrospatând descântecul lumesc

într-un amestec de cuvinte sparte

vise cazute dintr-un arc de lira

                                       parasit departe


 

 

Rondelul întâi

 

Era un drum arzând ca un patrar,

în ochiul lui de colturi si cenusa,

avea nopti la rascruci ca de pustiu lunar

si tot mai abatut trecea, când – jucausa –

 

prin zarea dinspre seara coborâse iar

sa-si treaca rotunjimea prin catusa,

o alta vama-n care-n nou patrar

ajunse-n ochiul lui de colturi si cenusa.

 

Ni s-a parut ca-n fluviile noptii chiar,

un stol de umbre-n negru trage-o tusa,

dar, învatat decât sa piarda-un minutar

închise dincolo de el, ca dupa-o usa,

durerea viitoare a fostului patrar.


 

Statea odaia ca un frânt patrar

 

 

Numai în versul mistuit de vina

în tipatoarea apa din lumina

în cerul ce din mijloc se-nsenina

 

uitate sunt durerile când bate

ca-n sunatoare ziduri de cetate

glasul de val stârnit în soapte

 

ca pipaind cu podul palmei la-ntâmplare

ma deslusesc pe mine-n fiecare

si trec fara sfârsit si abatut

din ceasurile clare

în umbra prefacuta si ma doare.


 

 

Rondelul al doilea

 

 

Statea odaia ca un frânt patrar

în retezate colsuri si privea din usa

cum vise bune vin si-apoi dispar

ca de-ndoiala ofilita, rumena scorusa

 

când miezul verii trece de hotar.

Si sufletul ni se-aduna ca o catusa,

simtind odaia-aceea – frânt patrar –

din patru parti abia clipind în usa.

 

Si dus pe gânduri, cerul palmei, clar,

strângea în ochiul lui, ca într-o gusa,

câte ne-au mai ramas de spus si chiar

schimba în teama fosnetul si în cenusa

greseala din odaia ca un frânt patrar.


 

 

Sub alb triunghi, domnind ivit patrar

 

 

Ne-aduna gândurile si ne prind în ceara

si ne stârnesc si visul pentru prima oara

când îndoind amurgul umbrele le-arunca

peste bucatile de întuneric alb si urca

mai mâniat palorea lunii s-o deznoade

si sa trimita printre sunete iscoade

 

dar masca cere ajutor de cum le schimba

în tunet surd

               în clopot fara limba

în jumatate-om

               în vechi culori senine

daca primesti sa stai si nu ramâi cu mine.


 

 

Rondelul al treilea

 

 

Sub alb triughi, domnind ivit patrar

cu focul îndoit pe vatra-i de cenusa,

clare dormeau, de purpur, vise în bizar

tinut împodobit în taina de-o brândusa

 

crescuta-n visul întâmplat mai rar

decât e gândul rau zarit din usa,

sub marele triunghi, domnind ivit patrar

în focul îndoit pe vatra-i de cenusa.

 

Din mers în cerc, din ochi de var,

sub globul alb, doar am atins o tusa

când s-a pornit, învins, desfrâul inelar,

asemuit rotund cu zaua de catusa,

sub marele triunghi, domnind, ivit patrar.


 

 

Paznici de pacate stând în incolor

 

 

Te opreste

             n-ai scapare

norul negru doar o data

bubuie când geana curma

linistile lungi polare

cu-o bataie

             si la urma

tine-n latul de matase

mersul nostru peste mare

si se-ntreaba cui sa-i lase

tot ce-a fost si nu mai este

ca sa-nceapa a doua oara

din tristete o poveste.


 

Rondelul al patrulea

 

 

Paznici de pacate stând în incolor

miez rotund de toamna care-apune;

din argint si din zapezi – decor

vesel naruit pe întristate dune.

 

Umbre la un pas de marele omor

mute amintindu-i ceasul sa sune,

paznicul de rele stând în incolor

miez rotund de toamna care-apune.

 

Drumul rataceste-n albul rotitor

de patrar jilav cu dimineti nebune;

patima vocalelor o ducem mai usor

(cei pagâni si ele – sfintele imune)

cum doar paznicii cu iris incolor.


 

 

Si toate au trecut acel imens patrar

 

 

Si poate nu ne va ramâne noua

decât tacerea ca o lacrima de mare

prelinsa-n ceata fostelor tinuturi

prin vai batuta-n cuie si usoara

înspaimântat adaos de-ndoiala

prin care alte fosnete-atipesc sonor

limpezi încremenind la rând cu cele

schimbate-n platosa de spaima

                    peste pieptul gol.


 

Rondelul al cincilea

 

Si toate au trecut acel imens patrar,

de toamna-adus în cupe de brândusa

ca în culori, rastalmacita de-un chenar,

sta gotica-înaltare, sus, ca o tepusa.

 

Iar catre nord, superbul ochi de jar

l-am auzit silabisind o veche vusa,

apoi s-a contopit cu un imens patrar,

de toamna-adus în cupe de brândusa.

 

Mai ramasese dincolo de dig, spre far,

(strident cum ar suna o rima cu papusa),

un bocet prafuit, de dor jelind amar

sfiala mea, din nou schimbata în cenusa,

apoi s-a contopit cu un imens patrar.


 

 

Daca ar ramâne usa

 

 

Alegi acum tacerea în care te-ai retras

ca fara noima-ti pare ramânerea în urma

când buzele repeta de mult uitatul chin

si-ti fumega pe gene petala altei stele

 

pastrezi în gând ecoul frânturilor de glas

si-acelorasi chenare te împrumuti

ca iata

                 din loc în loc doar ritmuri apuse

au mai ramas si resturi de secunde

                 cazute dintr-un ceas.


 

 

Rondelul al saselea

 

 

Daca ar ramâne usa,

larg deschisa spre florar,

s-ar zari lucioasa tusa

pânzelor lasata-n dar,

 

si-ar culege margelusa

perle rosii de coral,

numai sa ramâna usa

tintuita-n plin florar,

 

Si-o sa geama iar cenusa

troienita în chenar,

va cadea-n pacate Grusa

întristându-ne amar

daca astfel fi-va usa.


 

 

Acolo printre umbre, acest temut patrar

 

 

Ramân în soapte numai acele jertfe care

nu îsi tradeaza taina în gerul dimprejur

si numai rasuflarea le-o simti ca pe-o arsura

când se arata-n versuri ca într-un imn curat

târziu ecou de flaut adus din gura-n gura

spre scurgerea cea lina în care se mai zbat

tristetile prelinse din cerul înnoptat.


 

 

Rondelul al saptelea

 

 

Acolo, printre umbre, acest temut patrar

sta trist, si linistea-i deschide usa

prin care a iesit de mult, purtând lunar

vesmânt caramiziu de teama ca scorusa;

 

o seara prea grabita sa urce-n minutar,

când din durere sunetul îsi cheama tusa,

acolo, printre umbrele temutului patrar

în care linistea tot mai încearca usa.

 

Si-ademenita-n cercuri de raze albe, chiar,

putere îi va da cuvântului ca dusa

pe fluviu si caderea trecuta în aval

în gândul limpezit silaba-asa rapusa,

sa-o uite printre umbrele temutului patrar.

 

 


Cum urca rece luna noua în patrar

 

 

Pietre rosii de rugina

tarm si valuri nemiscate

care tin în gusa plina

mersul stelelor si sarea

tristi s-ajungem fiecare

peste zarile straine

 

ochiul stins gândeasca bine

drumul nou din el fierbinte

ploaia norul cum ascunde

clipa-n care ceasul minte…

 

… clipa-n care ceasul minte…


Rondelul al optulea

 

 

Cum urca rece luna noua în patrar,

plutind prin seara-aceasta carausa

în miezul careia abia învie iar

vopsite sur vechi vetre de cenusa.

 

Si unde triste s-au sfârsit, din har,

alb licarind buchetele de caldarusa

ca sa se urce luna noua, rece, în patrar,

plutind prin seara-aceasta carausa.

 

Si-am plâns deasupra tuturor amar,

cu lacrimi mari cât floarea de catusa,

când zilele-ajunsesera într-un chenar

câstigator-învins, ivit de mult în usa,

ca se urcase luna noua, rece, în patrar.


Pentru ce e neagra tusa

 

 

Daca nu e trasa tusa

jos de zarea dinspre far

daca sunt cum e cenusa

sase puncte pe un zar

 

daca musca iar catusa

si spre ultimul patrar

tot mai trage neagra-o tusa

zarea oarba dinspre far

 

daca le deschide usa

umbrelor stârnite iar

boarea blânda – jucausa –

si le mâna sub umbrar.

 

e pentru ca-asa vrea tusa


Rondelul al noualea

 

 

Pentru ce e e neagra tusa

catre zarea dinspre far,

si de ce sunt ca cenusa

sase puncte pe un zar?

 

De ce musca iar catusa

si spre ultimul patrar,

pentru ce e neagra tusa

ca si zarea dinspre far?

 

Si de ce deschide usa

umbrelor stârnite iar,

boarea blânda – jucausa,

ravasita sub umbrar,

tocmai când e neagra tusa?


Iar ma priveste aspru ultimul patrar

 

 

Se-amesteca în toate gândul da-napoi

si trec în stol silabele tacute peste noi

cu miez ca de lumina schimbându-se-n cuvinte

cu sfâsieri piezise din visul care simte

ca-n fiecare rana adâncul doar cuteaza

din alb sa faca-un sunet din fosnete o raza

din toamna primavara cea care va sa vie

sa-i putrezeasca zilei si zarea cenusie.


Rondelul al zecelea

 

 

Iar ma priveste, aspru, ultimul patrar

c-un ochi din patru sferturi ca de usa,

Si duhul cel de ger – oglinda în chenar –

tinutul clar împrejmuit trufas de-o tusa

 

îl simt din nou si-n uitatura lui de jar,

abia îmi deslusesc o lacrima rapusa

ca ma priveste, aspru, ultimul patrar

c-un ochi din patru sferturi ca de usa.

 

Si parca-aud un sfânt de ceara sus la far

istorisind povestea-aceea numai presupusa

cu Tristul Cavaler al Ordinului Legendar

fara castel, cu suflet bun si cu-o tepusa

mai aspru pedepsind pe fata acel patrar.


Acolo, în apusul stins într-un patrar

 

 

Se auzea tacerea strângându-se-n cuvânt

si surd cazând în fructe coapte anii

 

migra un anotimp pe coardele lungi de vânt

si un copac sarac îsi azvârlea în lume banii

 

era-n acestea semnul ca noua ne-a fost dat

cu pofta sa pândim nisipul ca pe-o prada

si sa-ndulcim cu vorbe otrava din pacat

cum marii orbi ai lumii silaba fac sa vada

ca zarea fara margini sub plama sta sa crape

ca-nvalmasiti în toate abia ne ma gasim

în golul alb din urma si-n chipul dus pe ape

de tresarirea-adânca din care-n vis suim.


Rondelul al unsprezecelea

 

 

Acolo, în apusul stins într-un patrar,

stateau pe gânduri duse dune de cenusa

si-nvingator, mai jos, un falnic minutar

sta între tot si noi cum ar sedea o usa.

 

Si mai suia prin praf un drum dinspre hotar,

rotund întors în el ca ochiul de catusa

în care, trist, apusul stins într-un patrar

punea pe gânduri dune sure de cenusa.

 

La urma-a navalit spre noi, mai clar,

un rasarit, si parca a deschis o alta usa

spre tarmul limpezit de-un singur far.

si-am plâns de toate câte, ca-ntr-o gusa,

gemeau suind apusul stins într-un patrar.


În micul sfert din marele patrar

 

 

Un port întesat de corabii si pânze

ciudat colindându-l aduceri-aminte

o palma de lume pastrata întreaga

în somnul cu vise cazând fulgerata

 

în platina albul pierzându-si surâsul

 

sub pleoapa cazuta-nceputul mirarii

 

un port întesat de corabii si pânze

ciudat colindându-l aduceri-aminte

o ploaie de vara rotita-mpacare

în însusi desfrâul privirii sfioase

 

o palma de lume înceata pieire

râvnita plutire pe marile-albastre

 

închis în tacere un port ocolit de corabii

pierita corabie-n marea secata din mine.


Rondelul al doisprezecelea

 

 

În micul sfert din marele patrar,

mai bate grav un ceas clipa rapusa

si irizeaza stins cu sidefiu pojar

si cu albastru mort de caldarusa

 

un port pustiu cum l-a vazut un iconar

pe chei uitat cu mâna în vopseli causa,

ca micul sfert ramas în marele patrar.

si mult mai jos, spre marginea opusa,

 

se lasa o noapte ca de-adânc lunar,

cu muchii negre sa-si traseze o tusa,

culesul rest sa si-l pastreze-n zar:

cum focul îsi aduna rostul în cenusa

si micul sfert, caderea, în marele patrar.


Tristetea adunata în ultimul patrar

 

 

 

Tot ce pastram în gând e doar ideea

de trecere prea iute a sângelui

prin noi

 

durerea vinovata de-a-ntelege

rapunerea

cu o vorba a caderii înapoi.


Rondelul al treisprezecelea

 

 

Tristetea adunata în ultimul patrar,

ca somnul albei pânze de sub tusa,

îsi mai îndeamna pasii-n veac lunar

sa creada înca si-n lumina jucausa

 

care-a adus în ea din câte nu apar

puzderie de umbre dincoace de usa

si în tristetea adunata-n ultimul patrar

de somnul albei pânze prins sub tusa.

 

Dar tot ce am pastrat în gând mai clar

a fost tradat de-o fina-atingere de tusa

din care-am înteles ca totul e amar

cum e durerea rece prefacuta în cenusa

si în tristetea adunata în ultimul patrar.


Aceasta lunga veghe a devenit patrar

 

 

Ne pare rau de pasarile albe

cu aripi rupte prabusite-n noi

de ploile de vara de fostele spirale

de visul nostru tainic abia stralimpezit

 

si de privirea plânsa

                de-aceasta lunga veghe

memorie-a sederii mistuitor miez alb

ne pare rau ca toate ne-nvata lunecarea

raspunsul ca si mersul

                ne pune întrebarea

dar tainuieste sensul rotirii noastre care

prea gânditori ne-arata

               când trecem palizi marea.


Rondelul al patrusprezecelea

 

                  „… Adeverire zilei – prin cenuse“

                                   (ION BARBU)

 

 

Aceasta lunga veghe a devenit patrar,

rest alb si-nspre tacere zavorâta usa

si nenorocul nostru zornait de-un zar,

mai jos de care, în privirea plânsa,

 

ramânem din trei parti închis chenar –

„adeverirea zilei – prin cenusa –“

cum si aceasta veghe ajunsa un patrar

rest alb si-nspre tacere zavorâta usa

 

raspuns stiut si întrebare este dar,

mai e caderea-n noi a pasarii cu gusa

si cu aripa rupta si fâlfâitul rar,

spre-adânc sovaitoarea aspra carausa

de cruce peste veghea-acum patrar.


A ramas la urma numai un patrar

 

 

 

Culegem palizi faima

caderilor în gol

 

de geana celor duse

izbiti la întâmplare

 

mai stravezii ca spaima

 

iar drumul în ocol

strain de capul lumii

largi-va

                   largul mare.


Rondelul al cincisprezecelea

 

 

A ramas la urma numai un patrar

si-a sunat cu teama razvratita tusa.

Paznicul de patimi coborâse iar

si-neca în umbra ochiul de la usa.

 

Ceata ca de vata se vedea mai clar

decât se arata jarul sub cenusa;

ramasese-n toate numai un patrat

si suna stridenta razvratita tusa.

 

Întelesi sa-nvinga sau sa piara chiar

daca-i va atinge umbra lui Purhusa

sfintii cu pagânii se-ntreceau amar,

se lasau cucernici sa-i înghita usa

între (când) si faima casta de patrar.

 


Amurgul prins în colturi de patrar

 

 

Nu ne-amagim ca zborul ne poarta tot mai sus

ca stim sa preschimbam cainta-n-nepasare

si-n versuri albe toate câte-au ramas de spus

si visul rau în dulce când prea amar ne pare

 

ci doar sub cerul palmei ascundem si ne doare

un râs mai verde-al ierbii si-un murmur ragusit

si repetam în taina greseala noastra mare

de-a aduna în trupuri pustiu fara sfârsit.


Rondelul al saisprezecelea

 

 

Amurgul prins în colturi de patrar

a navalit de ceara-n noi si de cenusa

din vaile care iscau mereu mai clar

cer negru, dincolo de ceata jucausa.

 

Pareau cu mult mai luminoase toate, dar,

pe bolta aceea întristata printr-o tusa

amurgul prins în colturi de patrar

a navalit si-n el, facându-se cenusa.

 

Si-a trebuit atunci de frica poate, doar

privind tariile în zbor usor de gainusa

sa renuntam ori sa rabdam si mai amar,

ca împlântat statea în noi ca o tepusa,

amurgul prins în colturi de patrar.


Întristate umbre, prabusita tusa

 

 

Se face ziua-n strigatul de masca

si uita scrumul de durere

sa gândeasca

 

Iar visul carnii

pus de noi la cale

stârneste-n versuri patimi inegale

 

refuza ritmul echilibrul

si se rup

ca din adâncul vorbelor

pacatele din trup

 

când vinovate semnele de rau din mine

ramân cu sase-sase mai putine

 

doar ochii

visatorii-din-orbite

descarca-albastri norii

de ploile solemne si grabite.


Rondelul al saptesprezecelea

 

 

Întristate umbre, prabusita tusa,

ceasuri fara ace, zornait de zar;

urca sau coboara, alba, spre cenusa

flacara, si pasul îi e tot mai rar.

 

Stie c-o sa piara, astazi, ca la usa

a lasat, aseara, trist, un flasnetar,

întristate umbre, prabusita tusa,

ceasuri fara ace, zornait de zar.

 

Dar la miezul noptii, floarea de catusa

alb îl va încinge sufletul si chiar

se va-ntinde-n ierburi sa jucam velusa

si sa bem cu zeii-ametitor nectar

întristând cu umbra prabusita tusa.


Si toate au ajuns treime si patrat

 

 

Sageti si vorbe de veninuri ude

n-am aruncat în vânatoarea noastra mare

si pârtii plângarind întinderi crude

nu ne-au ademenit în vina lor sa ne-nfasoare

 

dar au trecut de pragul sângelui pe sanii

singuratatile pornite sa ne fure

si viscolite au cazut din ceas gânganii

mecanice si au urcat în toate sure.

 


Rondelul al optsprezecelea

 

 

Si toate au ajuns treime si patrar,

farâme mici, în tot, si-apoi cenusa;

urmasera-abatute îndemnul nostru dar

în el a fost sa cada ca-ntr-o usa.

 

Ca însemnând cu rosu luna lui brumar,

ajunse cu sclipiri de iarba fara gusa

acel întreg – treime si apoi patrar

si-n mici farâme sa se faca, si-n cenusa.

 

Si sa gândeasca vesnicia astfel, chiar

atunci când, dupa noi, desi nu cade-o usa,

cu sunet surd învingem alt chenar,

schimbând pe o culoare-n verde, jucausa,

toate câte-au ajuns treime sau patrar.


Avea, al meu un iute pintenog patrar

 

 

Sa asezam îngândurati numai la jumatate

din roata ceasul cu pendula pâna când

în largi miscari vor fi cuprinse toate

si-o sa adoarma visatoare rând pe rând

 

si nu vom sti când se vor stinge astri

si daca triste-n seara fara sot copile

vor mai clipi ca-n ochii lor albastri

patrarele sa-si taie-n parti egale zile

 

ci doar când palida aceasta clipa mica

solemn va îneca-n tacere larga clipa

vom aduna pentru castele reci de frica

nisip – mai abatuti

                           facând de timp

                                                    risipa.


Rondelul al nouasprezecelea

 

 

Aveam al meu un iute pintenog patrar,

si îl purtam în vise albe doar cu sa,

si-avea în coama flori si trapul rar,

si ochii limpezi cum e vara margelusa

 

Iar daca-i aduceam pe tava aurita jar

lasa în urma, stinsa, ceata, zarea, tusa,

el, ne-ntrecutul, iute pintenog patrar,

rotat purtat în vise albe doar cu sa.

 

Si n-am stiut nicicând ce-i un hotar

tinutul nedeschis, cu el, ce e catusa,

ca în galop întins, sub cerul clar,

spre tarmul limpede goneam într-una,

cu ne-ntrecutul, iute pintenog patrar.


Se face dimineata în palidul chenar

 

 

Nici o durere-n sufletul cuprins

de jocul viu al rugului din sânge

nu s-a pastrat în visul mic prelins

cu-ntelepciunea jertfei care plânge

 

ci numai ziua dinspre noapte unde stins

înseala un izvor si în genunchi rasfrânge

ce-am adunat si câte ne-au învins

cu piatra care mai loveste înca-n sânge.

 


Rondelul al douazecelea

 

 

Se face dimineata-n palidul chenar,

rasfrânt pustiu, ca într-un ochi, o usa,

si uita de durere pasul nostru iar

sa-si treaca prin inele de catusa

 

drumul rotund, pe care tot mai clar,

rasuna false râsuri si se fac cenusa

si-ajung luminile sub palidul chenar

rasfrânt în ochiul cel adânc de usa.

 

Si vinovate semnele de rau, mai rar

decât le-aduce-n lume vina carausa,

ramân cât tragerea pe roti si, goale, sar,

sa piara în adâncul ceasului cu gusa,

la rând cu ziua-ajunsa-n palidul chenar.


Sunt triste amintirile ca un patrar

 

 

Ne aparam cu vise de gerul din cuvinte

de sansa altei arderi cu înca o privire

de bucuria ierbii trist supunând descântul

când frânt de gânduri mersul ei cuminte

e prea putin sa-si povesteasca siesi

cu ochii-nchisi aceste pierderi albe

silabisite-acum strident ca niciodata

si câte sunt în urma-apoi sa plânga

cu-o lacrima de-argint din cea mai pura

a pierderii – orgolioasa rotunjime.


Rondelul al douazecisiunulea

 

 

Sunt triste amintirile ca un patrar

al carui mijloc strânge-n el cenusa,

abia-ntreit, dar stralucind lunar,

cu-n ochi mirat de-o soarta batausa.

 

Or mers pe loc si aspru minutar,

muscând rotund cu pofta de catusa,

aducerile-aminte, ca un trist patrar

al carui mijloc strânge-n el cenusa.

 

Si pe treimea înjumatatita la hotar,

chiar zarea fara semn o schimba-n tusa,

ca, îngrozita, sa îi povesteasca rar,

mereu tinând privirea plânsa înspre usa,

legendele din amintitul trist patrar.


La capatul acelui trist patrar

 

 

În ochiul tau prelung e multa amânare

si e tristete-adânca de palat

cazut cu turlele în ceata adormita care

a înecat în vaste sali un bal mascat

 

ori poate nu-i decât înfiorare

sau numai limpezime cruda si pacat

 

ne spunem cântece naive fara încetare

sa nu stim care si pe cine la-nselat.


Rondelul al douazecisidoilea

 

 

La capatul acelui trist patrar,

sonore mâini loveau, tacut, o tusa

si umbre înviate si cu pasul rar

mute legau buchete mari de ruja.

 

Numai oglinda limpezita c-un stergar

lucea-n argint de pala nitelusa,

la capatul acelui trist patrar

unde sonore mâini clipeau pe-o tusa.

 

Spuneam, în cor, povesti si chiar

lasam sa treaca pasarea cu gusa,

mai jos de dimineata unde, clar,

gaseam si iarba-ajunsa în cenusa,

la capatul acelui trist patrar.


Taine pastrate în dreptul meu patrat

 

 

Sta gândul locului si duce în ispite

ar vrea prin ger sa plece dar sa si ramâie

sa vada-n rosu vorba ametita de tamâie

adevarata chiar si-atunci când minte

ca-ntr-un amurg de visine prea coapte

e bun pâna si raul daca îl supunem

sa poarte-n el atâtea câte spunem

ori sa adune blând printre balsamuri fapte

 

ca-mpresurat oricum de dor de taine iara

va preschimba în miere pactul dinafara.


Rondelul al douazecisitreilea

 

 

Taine pastrate în dreptul meu – patrar

ca stampele, culoarea, sufletul si tusa,

si curgerea oprita, visând un minutar

în arderea grabita s-adune-n ea cenusa.

 

Si ceata care vine cu mersul ei cel rar

sa-si caute cadenta în umbre; jucausa –

si câte sunt ascunse de acest drept patrar

ca-n stampe, sufletul, culorile si tusa

 

închipuie, cu toate, un vis acum mai clar

ramas în urma-ntreg si viu cum e rapusa

tacere sfâsiata, cu licariri de far,

din care mai aduna doar palma mea, causa,

ascunsele enigme din acest fost patrar.


Sfârsea închis în soapte un patrat

 

Nici un cuvânt de taina

                nu a ramas nespus

si totusi se revarsa

                nelinistea în tine

când pasarea de seara

                de undeva de sus

asteapta îndoiala cuvântului

                si vine

sa-nceapa calea-ntoarsa

                a râsului dintâi

ca rugul blând al verii

                arzând la întâmplare

si esti acum mai sigur

                ca nu ai sa ramâi

în ochiul de racoare

                a-ncremenirii tale

si iesi din clipa mica

                nu vrei sa stai captiv

ca alt destin îti este

                decât farâmii dat

si-ti va aduce-aminte

                doar plânsul tau naiv

de adâncimea muta

                din care ai plecat.


Rondelul al douazecisipatrulea

 

 

Sfârsea închis în soapte un patrar

si zori în miez avea ca de cenusa

aduse, parca, dintr-un vechi bazar

de la vreun negustor bogat, cu gusa.

 

Si mai era, acolo, un ceas cu minutar

si-un lacuit pian cu fara nici o tusa,

când se sfârsea, tacutul, vechi patrar

cu zori în jurul lui ca de cenusa.

 

Si l-am gatit frumos si nici macar

n-as fi gândit ca palma mea causa,

cu degetele adunate-n chip bizar,

va mai simti ca-n ceata jucausa

sfârsea închis în soapte un patrar.

 

 
arrow_07_up__bg#000000
arrow_07_down__bg#000000