NICOLAE BADILESCU
Z A R
Astfel
Toate se dau dura într-un zar.
Frica este ger fierbinte-n oase.
Ce usor atârna sansa la cântar
Si ce rar trag sortii sase-sase.
Pierdem totul cheltuind putin;
dintr-un ceas ne cade o secunda.
Cât luam pe gânduri, dam pe vin.
Sansa (absoluta) e mereu rotunda.
Albastru
Te cunoaste mâna pe de rost;
e atât de alba zarea ta...!
O secunda spune cum ai fost
dusa în cuvânt când nu era
si de roua cum fosneai în vers,
luminând albastru marea mea,
cum suava ma opreai din mers
cu ecoul din tacerea ta...
Te cunoaste mâna pe de rost;
sunt mirarea alba care-ai fost!
Poate
Într-o secunda visul apune...
Versul acesta, azi e pustiu!
Gerul albastru are alt nume;
nu mai e zarul pe care-l scriu.
Marea întreaba, nordul raspunde;
bate-n silabe viscol abstract.
Picura-n lume bezne rotunde,
ceasul din frunze foarte exact.
Poate ne uita, poate ne cheama,
poate se-aude pâna-n taceri
verde ecoul, poate ti-e teama
pentru ca astazi nu mai esti ieri.
Nord
Esti semnul alb din gândul meu
spre-adâncul versului fara iesire.
Eu, doar un zar si sunt mereu
în gerul de cristal – rotire...
Tu esti cea buna, eu – cel rau;
sunt polul nord si miezul tau!
Sens
Spre nord, în semicerc mai inegala;
din scrmul aripei ramâne doar
jertfita bezna-a cercului – ovala...
Si ultimul sagetator hoinar
e-în flacari pe cararea umezita
de-un fosnet alb cazut din zar...
Si, fara vina, te-aduce marea,
înaltei umbre, cel din urma dar...
Adânc
În adâncul meu sunt vai
si fosneste-nalta mare,
cad zapezi, tâsnesc vapai,
bat secunde viitoare...
Prin adâncul meu treci tu
si esti semnul care doare,
polul da si polul nu,
gerul stins din întrebare.
În adâncul meu e-adânc
si se-ntâmpla si se moare.
Unda
Bate gândul dinspre mare,
te preface si ma tem,
ca de-o unda viitoare
sa te uit si când te chem
într-un semn de întrebare
fara seaman te blestem:
sa ai coapsele sfintite
de matasuri, prin sarut,
sa te lasi dusa-n ispite
si sa arzi ca m-ai vazut.
Acord
Într-un cuvânt se sta solemn
iar gândul trece;
în mine îngerul de lemn
e greu si rece.
Pe mare valurile vin
si-apoi se duc;
eu înca nu stiu semnul bun
daca-l apuc.
În clipe, erele mai mor
din când în când;
cu mine tipa neîncetat
acelasi gând!
Reflexe
Gândul este-o cumpana cu gheare;
arde înspre minus i n f i n i t.
Bolta clipei, peste îndoiala mare,
rugineste vorba, la sfârsit...
*
Eu ard zapezi în ce nu este,
tu esti în mine o poveste,
el este ceasul meu sarac,
ea – o silaba-n care tac...
Sigur
Suna o culoare, arde o vocala,
se aude gerul pâna în taceri.
Un ecou tradeaza cumpana egala;
din adânc pustiul taie adieri;
Spune o secunda bezna ei ovala
si se vede astazi
fosnetul de ieri...
...Poate e greseala marea verticala
si-ntâmplarea aceea nu e nicaieri...
Sunetul acesta
Sunetul aceasta crede-ntr-o culoare;
a venit, pe lume, singur, între noi!
Sunetul acesta înca ne mai doare
si ne-întreaba daca suntem noi cei doi.
Uita si raneste era care vine;
din ecou se face ger si curcubeu...
Sunetul acesta nu mai stie cine
arde în tacere, tu ori ard si eu!
Oglinzi
Literele spun culori sonore
rupte din oglinzile senine...
Arde gerul alb învins de ore
gândul vertical pierdut în tine
Poate ca ecourile sunt erori
cu zapezi abstracte peste ele,
ca din întâmplare, ca si alteori,
ai trecut prin versurile mele...
Tacere
Suna tacerea-n tacere
Cumpana face avere...
Ard fara noi vocale
albele bezne ovale.
Zarul ramas peste lume
uita-ntâmplari fara nume
Asteapta secunda, în ora
înalta lumina sonora...
Viscol
Ninge salbatic peste silaba.
Dintr-o secunda cade o stea.
Gerul raspunde, sângele-întreaba
cine primeste, cine-o sa dea...
Ninge cu spaima peste silaba;
ninge, si-n mine, iarna e grea.
Când
Când într-o vocala
vom fi numai noi,
si, arzând albastru
vom ramâne goi...
Tu vrei trece mândra
prin adâncul meu
si-mi vei da tristetea
sa ti-o apar, eu...
Arde în jur
Arde în jur albastru-clar
si bate vântul dinspre mare.
La orizont se-aude iar
cazând portalul de racoare
Rasuna din adânc solemn
un sunet rosu de monede...
Si un nebun pe-un cal de lemn
gonind prin întuneric, vede.
Ecou
Ecoul tau suav
de mult nu mai exista
si nici adâncul meu
pe care îl ranea...
(Ecourile sunt
o întâmplare trista
si singura,
când arzi cum suna ea.)
Cumpana
Tacerea suna în ecou, pe luna;
cât pierde cumpana atât aduna...
Iar roua tace limpede sub roua
si bezna taie fpsnetul în doua.
Cu noapte unduind în loc de trup
tu îmi arati în câte sa ma rup.
Verticala
Cânta, iubito, alba-ntâmplare...
Eu ma voi pierde-n frigul polar!
Cerul vocalei, azi, e mare;
iarna-si aprinde sfântul altar...
Linistea doare, suna când nu e!
Ieri ai fost altfel, mâine asa...
Arsa-n ecoul alb o statuie,
bate în versuri cu inima ta...
Semne
Eroarea absoluta e într-un zar.
Oglinda-si suna boltile senine.
Gândul acesta este doar
ecoul gerului din tine...
*
Se-întâmpla rar adeseori.
Vocalele au zarea verticala.
Acum se tace, alteori
secunda-si bate era ei ovala.
Expunere
Ochii învata cum sa creada
ca ecourile mor.
Verdele stie sa piarda
si sa fie învingator.
Zarurile sunt de vina
totdeauna fara sot
si-n albastrul de lumina,
albul e maritul hot.
Fosnete
Semnul bun îsi pierde urma.
Gerul este gând – si atât!
Cumpana se-ntreaba o data
daca norii-au coborât...
Noi plecam din întâmplare
înspre minus absolut,
viscolind zapezi abstracte
dintr-un vis neînceput...
Poate-n marea întrebare
vom fi versul care doare!
Sfera
Flacarile ierbii. Semnul. Roua tace.
Linistea albastra suna în cuvânt...
O vocala arde. Ceasul fara ace
rupe din secunda-n care nu mai sunt...
Ies din întâmplare fosnete la pânda.
Noua verticala o împartim la doi;
ar putea sa fie, ea, cea mai flamânda
sfera de tacere alba între noi!
Punct
O sa-nceapa, o sa-nceapa
vremea vântului abstract
Si-o sa bata, ca pe-o clapa
un subtil de ritmic tact...
Si-o sa fie, si-o sa fie
cu-o silaba mai târziu
în privirea mea pustie...
Si-ai sa fii si n-am sa fiu.
Vazduh
În vazduhul din vocala
azi e cea mai lunga zi
si prin cumpana egala
picura nisipul gri...
(Astazi marea verticala
urca-n cea mai lunga zi
si cu bezna ei ovala
suna trist povana-n mi...)
Crivat
Trece vara, vine toamna
ard culorile din gând...
Trece toamna, trece toamna;
va fi iarna în curând...
Si-o sa viscoleasca-n lume
dinspre poluri – crivat blând
si-o sa ardem, o sa ardem
mai albastru ca oricând...
Eu – în gerul din cuvinte,
tu-n vazduhul lor plapând!
Semn
Si altfel, si sa fii asa.
Eu sunt si nu, si foarte da.
.....................................
El bate rar, el stinge drept:
(ceasul cel verde si prea-ntelept).
Noi stim ca fuga din ecou
înseamna (si-) a muri din nou.
E într-un vers greseala mea,
a voastra m-ar putea isca.
Ei au din vreme mult noroc,
din întâmplare n-au deloc.
(... ci nasterea e moartea ta,
etcetera, etcetera...)
Memorie
Asa e altfel, nici n-a fost asa!
Se pierde pentru ca vrea cumpana.
Vazduhul din vocala arde frig
în gândul vertical sub care strig...
Secunda viitoare s-a sfârsit acum;
în semn ramâne si-acest drum...
Înalta mare va trada la rând...
Omul cel trist sunt eu, trecând!
Iesire
Mâna descifra sonor
versul bun în care-am stat,
eu, la tipul viitor,
tu, în tot ce s-a-ntâmplat
Sunetele gândeau noaptea!
Eu aflasem ca eram
nenascut în ziua saptea
si muream, muream, muream...
Secunda
Rasuna gândul o poveste...
Din întâmplare nu mai este.
Înalta mare arde viu
în gerul cald si straveziu.
Luminile curg prin cuvânt
spre dincolo de unde sunt.
La umbra ta se strâng taceri.
(Secunda aceasta am fost ieri)
Doi si cu doi
Gerul spaimei clocoteste-n sânge.
Alergam prea singuri doi cu doi...
Bate vântul în oglinzi si strânge
rosul verde-al ierbii între foi!
Trece glontul vorbelor prin tâmple;
semnul e cetatea fara porti...
Marea verticala poate sa se-ntâmple,
suntem de-o secunda trasa la sorti!
Punct alb
Si-o sa bata miezul erei
o silaba printre foi,
si-o sa ne împarta-n toate
ceasul verde pe-amândoi...
Si-o sa fie, sa nu fie
cu-o-întâmplare înapoi
si vom trece ca sa trecem
vesnicia peste noi.
Noi
Noi vom fi într-o secunda
ultimii îndragostiti
si vom fi cea mai rotunda
bezna alba si sleiti...
Astfel vom scapa de frica
(vezi, secundele se duc);
tu, arzând în clipa mica,
eu – cu gâtul pe butuc...
Regula
Cred în toate câte sunt
bezne albe si prin gând
curg albastru si îi fac
pasarii de ger pe plac...
Cred si-n tine pentru ca
esti cum e-o duminica
luminata-n saptamâna,
viu, ca ochiul de fântâna!
Aritmetica
Cu o taina mai putin,
la o umbra adunata,
de aroma unui crin
esti cu mine spânzurata...
Fara semn. E ceata fina!
Iar lumina vrea sa plece
înspre geruri ca sa vina,
alba, noaptea si sa-înece.
Desen
Ca si când coloane ar suna cu mine;
o lumina uda se înalta-n trup...
De alama, cerul, dinspre mare vine !
Doua arabescuri în bucati ma rup...
Se albeste negru un cuvânt si seva
limpezeste iarba dupa chipul ei...
Sunetul acesta se numeste E v a
si din întâmplare suntem iarasi trei.
Altfel
Întristam lumina;
o topim în zare,
si în bezne albe
ne-adâncim usor...
Ardem în tacere
rasunam în frunze;
facem cum ne spune
ceasul verde-al lor...
Ne strivesc scouri!
Si o întâmplare
dintr-un zar ne-arunca-n
timpul viitor.
Atât de buna esti
Atât de buna esti
încât te cred nebuna,
când stai cu mine în povesti
si ceasul ne razbuna...
Si-atât de alba când pasesti
peste mirarea mea, te-aud
încât as vrea, ca un ecou,
sa ard, de semne ud...
Atât de buna esti, pe luna...
Din întâmplare
Din întâmplare semnul se-aduna...
Nici o plecare nu a mai fost;
noaptea vocalei, nici ziua buna,
gerul acela stiut pe de rost.
Nordul câstiga, pasarea pierde!
Marele-albastru cade învins...
Parca se-aude sunetul verde
dinspre tacerea care ne-a stins.
Tema
Lasa-ma în ecou la tine
sa rasun ca la-nceput
si s-aud zarul când vine
dinspre-albastru absolut.
Lasa-ma într-o mirare
sa-ti masor gândul din gând,
sa te iau din întâmplare,
sa te duc pâna-n cuvânt...
Lasa-te ca mai-nainte;
fosnet-alb în ger fierbinte.
Ceas
Gerul albastrea un gând
si-n vazduhul de vocale
ruguri ne stingeau pe rând;
se topeau umbrele tale...!
Noaptea rasuna departe;
pentru spus era târziu!
Sunetele dintr-o carte
luminau versul pustiu...
Ar fi mai bine
Ar fi mai bine sa ne-ntâmple ceasul
decât sa alergam cum bate el,
sa mai murim,
sa ni se-auda glasul,
sa nu-nverzim în fiecare zi cu el.
Si-ar fi mai simplu sa ne fie gândul
pe dinafara, ca un curcubeu,
sa ne-ndoim,
sa ne tradeze rândul
când vom zari prin ger ecoul meu.
Vers
Esti întesat
de râs si plâns ca un ghioc
si în oglinzi
mim geaman limba ti-o despica,
pustiu un tarm
rotund te tine la mijloc,
nisip s-aduni
pentru castelul tau de frica.
Ecoul
Bate rar gândul
trece cuvântul
prin bezna din noi...
Suna tacerea,
astfel parerea
curge-înapoi...
Tace vocala,
doare spirala –
semnul cel nou;
din întâmplare
e fiecare
vers în ecou...
Noi aveam
Noi aveam, iubita doamna,
steagul marelui pavoaz
sfâsiat de-înalta toamna.
Si-aveam yole si pe iaz
vântul ne plimba usor
de la altfel înspre-asa.
Iar pe tarm duceau sonor
pasii mei spre dumneata.
Si eram doi într-un nor
galben-verde ca de fluor...
Daca fara stire
Daca fara stire
mi se face-urât,
daca-mi ies din fire
numai pentru-atât,
e fiindca-n mine
se viseaza rau
si ca doar prin tine
ma mai bucur eu.
Numai noi doi
Numai noi doi în plin desert
sa ne hranim cu gânduri reci;
eu sa-mi închipui ca te cert,
tu din placere sa nu pleci...
Si-apoi, spunându-ti ca te iert
prin oaza-n voie sa colinzi
si sa îmi dai un singur sfert
din fluturii pe care-i prinzi.
Umbre
Sa rasun apoi sa ard
se întâmpla sa se-ntâmple;
când te-adun sa ma împart
zaruri se lovesc de tâmple…
Ceasuri verzi îmi bat greseala,
cheltuindu-ma încet.
Printre foi curge cerneala.
Umbra suna violet.
Deci
Si muguri si frunze si ere
si lebede albe pe lac…
Rasuna culoarea si piere
si vorbele noastre iar tac…
Popas
Acum, de câte s-au oprit,
e casa mai povara;
ma trec poteci nedeslusit
spre insule de ceara…
Vâslind amurguri ma ajung
popasuri ne-ncepute;
semintele de ceas prelung,
cu sunet, cad în fructe.
Sunau albastru
Sunau în noapte imnuri si
cadeau din harfe somnoroase
acorduri triste-n Do si Mi
se albastrea zapada-n oase…
Clipe suave asteptau la rând,
norul sculptat uita sa ploua,
eu îmi visam, în alb, trecând,
domnita, lin, prin lan de roua.
Gol
Bate gândul si mai face
ca sa stiu sa nu mai fiu.
Curge-anume, se preface
din albastru-n straveziu.
Seara de-înserare zace…
Alt cuvânt e mai târziu.
(Pentru mâine vântul tace,
azi mai suna în pustiu).
„Trece gândul si ma face
ca sa fiu, sa nu mai fiu“.
Se spune
Se spune
ca, la capatul privirilor noastre,
toamna venea pe scara de matase
a singuratatii
„si se aseza în corola ca de crin
a pletelor tale…
Eu îti deprindem umarul
în conturul sonor
si îti socoteam pasii;
câte unul pentru fiecare stea,
câte doi pentru destinul trupului tau…“
Ca o culoare mutilata
era lacrima iubirii noastre
ori ca o mare închisa într-o carte.
într-adevar
ca o mare închisa într-o carte
la capatul puterilor noastre!
Noapte
As vrea sa mai îmi spui
iubito,
la miezul noptii
daca esti iubita mea;
auzul meu, adica,
daca te mai vede
si daca mai clipesti
cu pleoapa mea…
Pasi
Pasari albe printre umbre
deseneaza-n lac inele,
îsi masoara zborul scrumul…
Pasii mei învata valea!
Iar ma vor fura din mine,
de sub arcul fruntii mele…
Armoniile din miezul
vântului întors din drum,
flori de-arama nepatate
si de-argint, lucind în ele
si de stele cazatoare,
ma vor pierde-n lume-acum!
Punct albastru
Ecluza ori unda. Si vaile pline.
Culoarea ramâne o alta iertare…
Salbatica vara a nins pe coline
ecoul cel verde lasat la hotare
Rascrucea ramasa o clipa-n vazduh
se frânge-n tacere. Mi-e frica…
Ma duc peste-ntinderi si vorbe de duh
în forme-ncepute cu foc ma ridica!
Echinox
A-nverzit nisipul în clepsidra veche.
Dupa turn vegheaza clipa. Valul spart.
Scapara, iar, podul pasii nepereche…
Vântul. Trei creneluri. Noapte.
Ne despart…
Dintre toate, numai, nordul se razbuna.
Îsi gândeste iarba sulitele ei…
Pierde o culoare, trece o furtuna…
Parca eram unu, parca suntem trei!
A-nverzit clepsidra si nisipul ei!
Eu am scris
Eu am scris acest ecou
si am caligrafiat
pasarea albastra
si mâinile acestui sunet,
si privirea,
trecutul si prezentul
secundei
care îmi va purta numele…
|
